Azi trebuia să am o zi foarte plină. Plănuisem să mă întorc undeva după ora 02:00. Toate bune și frumoase… doar că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă și toate planurile s-au anulat. Așadar ora 20:00 m-a găsit acasă (spre fericirea celor două feline plictisite de hoinăreala mea din ultimele zile) pregătind o omletă cu parmezan pe care plănuiam să o savurez în timp ce recuperam ultimele episoade din ”Dexter”.

Știam că azi e 8 decembrie… avusesem două-trei urări de ”la mulți ani” de făcut. Totuși, cumva, uitasem ce înseamnă pentru mine 8 decembrie. Și poate nu mi-aș fi amintit dacă planurile pe care mi le făcusem pentru azi s-ar fi desfășurat cum trebuie sau dacă nu eram singură sau dacă… De fapt, probabil că orice aș fi făcut, mi-aș fi adus aminte. M-ar fi lovit oricum… La ora 23:00 privirea mea a căzut pe ecranul telefonului mobil, precum în urmă cu 7 ani… Ironic! Și acum aveam un apel ratat, îmi uitasem telefonul pe silent de la cursul de actorie… Deja-vu. Camera se învârte. 8 decembrie… ora 23:00.

Și au apărut… tot dorul, tot regretul, toată absența. Mai intense decât atunci când le trăiesc pe 1 septembrie. Căci da, Rav, aceste două zile mă urmăresc permanent… Ziua ta de naștere și cea în care ne-ai părăsit… Și nu reușesc, orice aș face, să le dau o altă semnificație. Au trecut 7 ani… și nu te-am uitat, prietene. Și probabil că tot restul vieții mele, pe 8 decembrie, la ora 23:00 îmi voi aduce aminte că am ratat ultimul apel telefonic al celui care mi-a fost alături 15 ani… Eram prea ocupată să răspund.

Dacă aș fi avut un frate mai mare, nu ar fi făcut treaba minunată pe care tu ai făcut-o cu mine. Și, Doamne, cum îmi mai lipsești!… Ironic, știu doar 3 numere de telefon pe dinafara. Unul e al tău. Tot ironic, în momentele mele cele mai de cumpănă mă mai trezesc formându-l. Un impuls care în 7 ani nu a dispărut de tot. Oricât de rar a devenit, nu a dispărut de tot…

Mă întreb deseori cum ar fi fost viața mea dacă nu ar fi existat acel accident de mașină… Mă întreb deseori dacă am fi reușit să vizităm până acum toate capitalele pe care le aveam pe listă. Ne oprisem cu planificările la 2012, făcând glume despre Finalul Lumii și despre cum vom mai completa lista după ce ne vedem trecuți de 2012. E ciudat că nu am reușit să văd niciuna din ele… Poate că ar trebui să îmi fac propria listă, după ce mă văd ieșită din acest decembrie.

Îmi pare bine cumva că am stat azi acasă… deși nu mai am din pozele vechi, mi-am derulat în liniște amintirile din suflet. Parcă sunt un film de Tornadore, așa colorate, emoționale și jucăușe arată. Și pentru ele îți mulțumesc! Timpul m-a ajutat să ajung, după 7 ani, să nu mă mai intreb ”de ce?”. Poate erai prea bun pentru lumea asta, poate trebuia să fii distribuit în alt film… Totuși timpul nu m-a ajutat să uit. Mai ții minte, Rav, când eram mici și ne jucam de-a super-eroii? Eu îmi alegeam constant două super-puteri: focul și cititul minții. Tu doar una: să fii nemuritor. Ca să vezi, ți-a ieșit!…