Forever and one

Nu-mi gasesc locul. Cumva, de ceva vreme, nu imi gasesc locul. Stiti sentimentul ala enervant cand incercati sa adormiti si nu puteti si va suciti pe toate partile, in toate pozitiile, puneti mai multe perne una peste alta, le dati pe toate jos, etc. si degeaba? Tot nu adormiti pentru ca “nu v-ati gasit locul”. Si orele trec si se apropie si mai mult momentul trezirii si frustrarea devine maxima… Cam asa sunt si eu. Si nu e vorba de faptul ca am uneori insomnie… si atunci simt nevoia sa vorbesc cu cel mai bun prieten al meu. Si aici incepe problema mea…

Piu Piu – din seria persoane dragi

Blondo, mi-e dor de tine! Blondo, nu am mai mancat pernute Viva de ani buni. Dar daca nu sunt pe scara de serviciu de la liceu, nu au farmec. Si au calorii. Pentru ca acum ne gandim la calorii. Atunci ne gandeam la amoruri. Blondo, nu pot sa joc rentz fara tine, ca nu are niciun farmec!… Tu, care nu iei niciodata zecele de trefla! Blondo, mi-e dor sa te ascult la botanica si sa ma ametesti cu petalele si sepalele tale. Pe care tot eu le retineam mai bine…

S.U.N.T. A.I.C.I.

Din seria “persoane dragi” voi vorbi astazi despre doua la un loc, trei cu mine si toti 3 intr-un proiect mai mare decat ei, dar care mi-a ramas la fel de drag ca atunci cand l-am conceput. A fost o data ca niciodata o fata visatoare, cu parul rosu care si-a zis ea ca s-a plictisit de viata banala de liceu si ca ar vrea sa iasa din tipare. Si se gandea ea ca i-ar placea sa scrie un scenariu de lung metraj, pe care sa il si faca. Sa fie un proiect conceput de adolescenti, realizat de adolescenti… pentru adolescenti. Si cum era ea mica si toanta (clasa a 9-a) a inceput sa trambiteze in stanga si in dreapta despre asta…

Happy (new) inauguration!

New, new… dar sper sa fie ultima din urmatorii 8 ani. Prietenii stiu de ce. A fost 27 decembrie. A fost casa mea gata. Fara canapea, desigur. Tapiterii nu lucreaza de pe 15 decembrie incolo. Si oamenii de la sticla nu au multe notiuni despre cromatica si uita ce mostra de culoare le-ai dat tu. Desi se jura ca e la fel cu cea de pe vitrina ta… Asa ca am inaugurat-o cum a iesit. Cu acele imperfectiunii care, initial, m-au zgariat pe retina si pe sinapse pana m-au adus la apogeul irascibilitatii. Si pe Tudor la apogeul rabdarii…Dar prietenii prezenti au facut sa dispara ca prin minune toate imperfectiunile. Si m-au facut sa ma simt ca acasa. Acum nu mai e doar o casa. E “acasa”. Pentru ca a colectat prima amintire frumoasa: 27 decembrie 2009.

Poveste de Craciun

A fost o data ca niciodata o casuta din poveste. Cu draperii verzi si rosii, covoras pufos si doua pisici la intrare. Si in lume venisera sarbatorile de iarna. Iar in casuta mirosea a ceai cu mere si scortisoara, a betisoare parfumate cu aroma de santal si opium alb, a coji de portocale si a cozonac. Pe plita, la loc de cinste, se vedea o oala de inox perfect lucios, din care ieseau aburi… aburii vinului care fierbea. Cu cuisoare si scortisoara. Si zahar brun. In cuptor se vedea o tava mare cu friptura impanata rumenindu-se cuminte.

Se auzeau in surdina colinde in engleza (Jingle Bells, The twelve days of Christmas…) si lumina era difuza…

Amintiri din ghetute

In noaptea asta vine “mosul ala mai sarac, frate cu Mos Craciun”. Asa imi zicea bunica. Zambeam si imi pregateam ghetutele… Nu am crezut niciodata in Mos Craciun, Mos Nicolae, Iepuras sau alte personaje d-astea fantastice care iti aduc cadouri. Nu stiu de ce, dar ai mei nu au reusit niciodata sa ma convinga de existenta lor, oricat s-au straduit. Mereu puneam prea multe intrebari iar ei se incurcau in raspunsuri si eu tot sceptica ramaneam. Apoi s-au despartit si nu mai aveau timp sa ma convinga de nimic.

In concluzie, stiam ca ei sunt cei care imi aduc cadouri. Aveam grija sa le plasez din timp listele cu pretentiile mele de copil cuminte.

Iubire in sunete

Ziceam intr-un post recent, dar si intr-unul mai vechi (care nu cred ca se mai afla azi pe blog), cum amintirile provocate de anumite arome si de anumite melodii, aduc trairi foarte puternice. Te pot transpune ACOLO, ATUNCI pret de cateva fractiuni de secunda. Atribui, inevitabil, un tip de muzica unei anume perioade din viata ta… unui anume om. Am regasit ideea pe un blog drag mie, Povestiri din orasul viu. Da… sunt barbati care au facut parte din viata mea si au luat cu ei anumite melodii.

Asadar… a fost candva, pe vremea cand eram o pustoaica naiva si visatoare, un om care mi-a schimbat definitiv mentalitatea. Nu in rau…

“Te caut cu iarna…”

A fost 1 decembrie… si a fost mai dificil decat ma asteptam. S-a nimerit sa raman singura toata ziua. Bad move… very bad move. Prea mult timp sa imi amintesc de alte 1 decembrie. Prea mult timp de tacere pe care l-am umplut cu imagini a ceea ce trebuia sa fac azi si nu voi face.

Azi s-au aprins beculetele in oras… azi nu am fost acolo sa vad asta. Nu am trecut prin pasajul de la Universitate, prin marea de oameni… Si nici nu m-am plimbat cu masina pana la Fantana Miorita si inapoi. Azi nu am facut nimic din rutina ultimilor ani. Azi a fost o zi obisnuita. Cu singura exceptie ca nu a fost…