Actiune!

Simt nevoia de actiune. Nu mai pot sta pasiva. Maine ma voi duce sa protestez in fata Ministerului Finantelor. Pentru mine, ca regizor. Pentru colegii mei actori, pictori, scriitori. Oameni carora tara asta le datoreaza bruma de imagine si educatie pe care o mai are. Nici macar nu merg sa protestez pentru sumele de bani care ne sunt imputate pe DA, ci pentru lipsa de respect cu care suntem tratati cand vrem sa le dam. As putea sa protestez si fata de sume. “Cum asa?!” vor sari in sus unii, cum am tot vazut. Pai hai sa va explic de ce as putea sa sar in sus si pentru alea:

“Ura nu naste copii”!

Forever and one

Nu-mi gasesc locul. Cumva, de ceva vreme, nu imi gasesc locul. Stiti sentimentul ala enervant cand incercati sa adormiti si nu puteti si va suciti pe toate partile, in toate pozitiile, puneti mai multe perne una peste alta, le dati pe toate jos, etc. si degeaba? Tot nu adormiti pentru ca “nu v-ati gasit locul”. Si orele trec si se apropie si mai mult momentul trezirii si frustrarea devine maxima… Cam asa sunt si eu. Si nu e vorba de faptul ca am uneori insomnie… si atunci simt nevoia sa vorbesc cu cel mai bun prieten al meu. Si aici incepe problema mea…

Laura Ducu. Si atat.

De cand eram mica tindeam sa fiu mai sobra, mai matura, mai oficiala in exprimari. Luam totul foarte in serios, chit ca era vorba de desenat, de jucat “Flori Fete si Baieti” sau de mers la cumparaturi. Eram (si sunt) mereu foarte precisa legat de ceea ce fac si de cine sunt. Mereu cand ma prezentam simteam nevoia sa clarific. Cand eram la gradinita si cineva ma intreba cum ma cheama, eu nu roseam si spuneam timid “Laura”. Nu… tineam spatele drept, intindeam mana (ca pentru salut, daca era o doamna, ca pentru pupat, daca era un domn) si spuneam: “Laura. Laura Elena Ducu, fata lui Cristian Ducu si a Elenei Coman.”

O lume altfel

Althea

Althea e mica parte din Aida ramasa pe Pamantul asta. E unica si cea mai apropiata varianta de printesa mea roz. Nu, nu incerc sa o inlocuiesc. NIMIC si NIMENI nu or sa o poata inlocui pe Aidel. Fiecare animalut e unic in felul lui. Iar Aida imi lipseste de mor… nu mai pandeste nimeni dimineata sa fac ochi pentru a incepe un concert de miorlaieli de nemultumiri:

“Apa are 3 fire de Figaro in ea, nu pot sa beau asa ceva./Mi-e foaaaameeee. Da’ nu de d-aleaaaaa…/ Alinta-ma! Nuuuu… nu pe burta!/ Comunistilor…”  

Inaltare

I-am promis lui Figaro sa stea linistit ca o duc la doctor pe surioara lui si o repar. Nu am putut sa ma tin de cuvant… ne-am intors singuri acasa. Printesa mea s-a inaltat azi.  Si ploua… Si pentru ea e postul asta. Pentru ca oricat ma doare sa vorbesc despre ea, AZI trebuie sa fac asta. AZI vreau sa stie toata lumea cine era printesa mea. Si cat de deosebita era.

AIDA o chema pe printesa mea. Si era alba cu roz.

Despre AZI, AICI si NOI

“Azi”, adica 2010. “Aici”, adica Romania. NOI, adica oamenii care ne-am petrecut copilaria invatand istorie universala,  citind literatura clasica, ascultand Pink Floyd, Metallica, AC/DC, Queen, Journey, Beatles, etc. NOI, care am preferat capitolul “Renastere” in cartea de istorie – adica omul in centrul Universului, cultura inainte de toate, frumosul si romanticul promovate.

NOI, care ne-am tocit nervii in facultati vocationale. Pentru ca daca ne-a placut cultura NOI ne-am asumat asta pana la capat.

Smile a little smile for me!

Saptamana trecuta a fost primvara si la propriu si la figurat. A inceput de miercuri de cand am fost sa o vizitez pe Bia. Dupa o cafea si multa palavrageala a aparut si Tudor si am avut pe cine stresa cu plimbatul in magazine. De fapt, a fost doar un magazin. M-a pus naiba sa intru in La Femme unde aveau cel putin 10 produse care imi placeau. Preturile nu erau exagerate (intre 50 si 200 de ron), dar dupa filmare I’m kind of broke, asa ca a fost cam tortura. Mai ales ca… m-am indragostit…

Eliberare

Astept telefonul de la Kodak sa vad materialul. Si apoi Andrush poate incepe sa se joace de-a puzzle-ul. Si cum in ultima zi generatorul a picat si am pierdut timp gasind solutii alternative… materialul din ultima zi va fi o adevarata provocare. Ai cu ce sa te distrezi, scumpa! (P.S.: Nu ma injura…)

Saptamana care tocmai s-a incheiat am avut ultima filmare din facultate. Pentru mine a fost cool, pentru ca a fost ceva diferit de ce am facut pana acum si am reusit sa mai smulg cate ceva la capitolul experienta. Pana acum nu mai filmasem noaptea in locatie reala si nici cu animale sau copii. E ok ca am facut-o acum si pe asta si nu am mers pe reteta sigura pe care o aveam. Caci, evident, lucrurile nu au mers cum trebuie. Dar mai bine acum, decat dupa.