“Ura nu naste copii”!

Forever and one

Nu-mi gasesc locul. Cumva, de ceva vreme, nu imi gasesc locul. Stiti sentimentul ala enervant cand incercati sa adormiti si nu puteti si va suciti pe toate partile, in toate pozitiile, puneti mai multe perne una peste alta, le dati pe toate jos, etc. si degeaba? Tot nu adormiti pentru ca “nu v-ati gasit locul”. Si orele trec si se apropie si mai mult momentul trezirii si frustrarea devine maxima… Cam asa sunt si eu. Si nu e vorba de faptul ca am uneori insomnie… si atunci simt nevoia sa vorbesc cu cel mai bun prieten al meu. Si aici incepe problema mea…

Laura Ducu. Si atat.

De cand eram mica tindeam sa fiu mai sobra, mai matura, mai oficiala in exprimari. Luam totul foarte in serios, chit ca era vorba de desenat, de jucat “Flori Fete si Baieti” sau de mers la cumparaturi. Eram (si sunt) mereu foarte precisa legat de ceea ce fac si de cine sunt. Mereu cand ma prezentam simteam nevoia sa clarific. Cand eram la gradinita si cineva ma intreba cum ma cheama, eu nu roseam si spuneam timid “Laura”. Nu… tineam spatele drept, intindeam mana (ca pentru salut, daca era o doamna, ca pentru pupat, daca era un domn) si spuneam: “Laura. Laura Elena Ducu, fata lui Cristian Ducu si a Elenei Coman.”

Despre AZI, AICI si NOI

“Azi”, adica 2010. “Aici”, adica Romania. NOI, adica oamenii care ne-am petrecut copilaria invatand istorie universala,  citind literatura clasica, ascultand Pink Floyd, Metallica, AC/DC, Queen, Journey, Beatles, etc. NOI, care am preferat capitolul “Renastere” in cartea de istorie – adica omul in centrul Universului, cultura inainte de toate, frumosul si romanticul promovate.

NOI, care ne-am tocit nervii in facultati vocationale. Pentru ca daca ne-a placut cultura NOI ne-am asumat asta pana la capat.

NU e NU!

Presupun ca ati auzit de scandalul iscat dupa declaratia in direct a marelui expert criminalist, “Tudorica Butoi”, prin care rezulta ca femeile sunt violate pentru ca sunt lelite si pentru ca au tupeul sa mearga prin parc noaptea si apoi sa ii deranjeze pe ei la sectie. Daca nu o stiti, iata un citat:

“ Femeile trebuie sa stie cum se urca in lift si să nu ne napadeasca pe noi ca au fost violate. [...] Sa nu bata ca exploratorii in miez de noapte parcurile si sa vina apoi la adresa politiei c-au fost violate. [...] Comportamentul asta de lelita balcanica, din pacate, …

I don’t believe…

Am fost foarte trista zilele astea… inca sunt. Trebuia sa fie o saptamana cat de cat libera, dupa o sesiune enervanta. Si s-a dovedit o saptamana plina. Plina de treaba, plina de pierderi, plina de vesti proaste… plina de vifor la propriu si figurat. A fost o saptamana in care m-am simtit si foarte rau, fizic. Iar iubitul meu e plecat departe… Si desi primesc multe mesaje in fiecare zi, le-as schimba intr-o clipa pe o imbratisare, de care am atata nevoie acum…

Picaj

Ce faci cand realizezi ca un prieten la care tii enorm a luat-o pe un drum gresit? Cand vezi ca e intr-o continua si nejustificata involutie? Cand orice sfat al tau trece prin el, precum vantul prin pod? Cand intelegi ca nu mai poti comunica, pentru ca pare ca vorbiti alta limba?… Cand simti ca te-a dezamagit iar si iar si nu ti-a mai ramas decat resemnarea? Cand vezi ca e intr-un picaj continuu si nu poti face nimic sa il opresti? Incerci sa ii atenuezi caderea?… Chiar daca in acest picaj te-a ranit deja? Pe tine si alti oameni importanti voua?… Si totusi cum faci daca stii ca a-i atenua caderea inseamna a-i da apa la moara si a-l incuraja sa persiste in inconstienta de care da dovada? Habar n-am cum…

Ramas bun…

…apartamentului 35, de pe Laborator 136. Unde am trait toate extremele vietii mele.

…peretilor galbeni, enervanti, pe care incercam mereu sa ii iluminez astfel incat sa para macar oranj. Care au gazduit prieteni minunati si seri de poveste.

…celor 3 localuri N0 “n”, aflate in mai putin de 50 m, la care se serveste mancare buna si ieftina. Unde mancam mereu cu un prieten drag mie. La aceeasi masa, din colt.

…Tip Top-ului la care ajungeam in 2 minute. De unde am cumparat multe torturi-surpriza.

Comunicarea – paradoxul “simplitatii”