Red shots

Actiune!

Laura — Thu, 26 Aug 2010 16:49:25 +0000

Simt nevoia de actiune. Nu mai pot sta pasiva. Maine ma voi duce sa protestez in fata Ministerului Finantelor. Pentru mine, ca regizor. Pentru colegii mei actori, pictori, scriitori. Oameni carora tara asta le datoreaza bruma de imagine si educatie pe care o mai are. Nici macar nu merg sa protestez pentru sumele de bani care ne sunt imputate pe DA, ci pentru lipsa de respect cu care suntem tratati cand vrem sa le dam. As putea sa protestez si fata de sume. “Cum asa?!” vor sari in sus unii, cum am tot vazut. Pai hai sa va explic de ce as putea sa sar in sus si pentru alea:

1. Ca om de creatie, ca om care lucreaza in astfel de sistem, ai un alt regim de lucru. Nu e ala de x ore/zi. Poate sa fie o ora, dar de multe ori poate ajunge la 20 de ore. Un regizor cand filmeaza un lung metraj sta intre 12-18 ore/zilnic la filmare. Se vede o diferenta?

2. Ca liber-profesionist NU pot fi somer.

3. Nu poti declara anticipat pe un an veniturile estimate ca liber-profesionist, pentru ca nu stii ce faci saptamana viitoare si pentru cat. Nu poti estima cate carti ti se vand luna asta sau cate bilete se vand in fiecare seara la teatru. Sigur, la finalul lunii ai putea face o socoteala si sa o declari. Intr-un minut. Online.

NIMENI (artist sau inginer) nu ar trebui sa fie obligat sa plateasca o asigurare de sanatate fara sa ALEAGA unde o vrea sa fie facuta. ORICINE are dreptul de a-si spune cuvantul cand e vorba de sanatatea personala.

NIMENI nu merita birocratia inutila si ineficienta la care Guvernul ne supune. NIMENI nu merita sa fie mintit de conducatorii sai pe fata: “nu sunt cozi”. Domnilor, eu am fost acolo! Am stat o ora jumatate la Casa de Pensii, ca atat m-au tinut nervii. Apoi am plecat. Nu era plin de pensionari. Ii numaram pe degete. Cat am stat eu acolo (si am stat f. putin comparativ cu altii), DOI oameni au plecat tipand ca nu mai rezista. CUM PUTETI SA SPUNETI CA NU AU FOST COZI CAND STITI CA POPULATIA STIE CLAR CA MINTITI?! BOILOR!

Slava Domnului eu pot lucra. Eu pot inca produce ceva in tara asta. Asadar, inteleg sa platesc somaj. Nu pentru aia care stau acasa de lenesi sau incompetenti, ci pentru amaratii care au tot fost concediati in ultima vreme, desi ei sunt apti de munca si isi doresc sa munceasca. Pentru ei, eu care inca pot munci, VREAU sa platesc acel procent de somaj. Platesc si la pensii, ca stiu ca suntem rau in cacat, desi nu ma astept sa primesc pensie de la statul asta. La sanatate… nu prea imi vine, ca am vazut cum sunt tratata in spitalele de stat. Dar sunt de acord ca ar trebui sa imi fac asigurare. O sa aleg sistemul privat. In concluzie PLATESC. Dar da-mi si conditiile sa o fac! NU MA PUNE SA STAU LA COADA!

O scriu o singura data: Parintii mei nu au iesit in strada pe 22 decembrie ‘89 pentru ca eu, copilul lor, reprezentant al segmentului cultural din tara asta, contribuabil corect, sa fiu tratat in celebrul sistem comunist al statului la coada. Nu! REFUZ! Prefer sa lucrez pe gratis, numai sa nu fac asta!

Vreti bani? Ganditi un sistem eficient sa ii colectati, care sa nu afecteze demnitatea umana. NU UMILITI! Pe NIMENI! Si cand oamenii care ridica imaginea tarii iti bat obrazul NU FITI OBRAZNICI SI AROGANTI!

NU trebuie sa mai stam pasivi! Daca nu facem ceva, ORICE, ne vom merita soarta. Sincer. Si, serios acum: cel putin noi ne stim al dracului de bine drepturile. Chiar nu avem coaie sa le aparam?! Chiar nu avem putere sa ne sustinem un punct de vedere?! Chiar nu ne iubim libertatea de a gandi? Demnitatea umana chiar nu mai inseamna nimic?! Jeezas!

Domnilor… ultimul promotor a atitudinii pe care o aveti dvs. acum, a murit impuscat. Just saying…

Ramas bun, Romania!

Laura — Tue, 24 Aug 2010 11:02:59 +0000

Mi-a ajuns! Azi mi-a ajuns si mie. De luni de zile ma abtin. Incerc sa ma focusez pe vechile mele crezuri legate de cum tara asta mai are o sansa, legate de cum pot face ceva si aici, legate de cum mai e o sansa pentru cultura si de cum poti salva valoi prin cultura si de cum poti ajuta progresul prin cultura. De luni de zile fac eforturi enorme sa ma gandesc la astea… GATA! Picatura care a umplut paharul (si e un pahar mare!) a venit azi.

Daca ai absolvit o facultate de arte si iti profesezi meseria, sau ceva de prin zona, care tine de creatie, cel mai probabil lucrezi LEGAL (ca deh! Sa nu tragi teapa la stat precum toti manelarii care canta pe la nunti) pe contract de drepturi de autor. Probabil ca ti-ai si inregistrat contractul la Circa Financiara. Daca aceste venituri ale tale sunt lunare si stabilite prin contractul in cauza, deja ai completat o declaratie prin proprie raspundere. Pana acum plateai doar CAS. De acum trebuie si somaj si sanatate (Si inainte sa sariti in sus aia care plateau deja astea intreband “cu ce eram noi mai cu mot?” va raspund simplu: nu eram mai cu mot. Nu plateam alea, nu beneficiam de ele. Simplu.). Ok… inghiti in sec si incerci sa treci peste. Sau nu. Dar eu asa am facut. Fie! Platesc si somaj si sanatate. Asta e! E… dar nu se termina aici! Trebuie sa le platesc LUNAR in persoana! Adica luna de luna trebuie sa stau la coada cu alti 550.000 de angajati sub aceasta forma, la 3 institutii, pentru a le da bani. Pentru ca nu le ajunge ca am declarat o data acele venituri, trebuie sa o fac luna de luna. Nu, nu poate plati firma la care lucrezi. De ce nu? Pentru ca asa vrea muschiul lor. Esti artist/om de creatie?! “SUGI P**A” iti spune statul! Vino si stai la cozi (nu vei putea lucra in ziua aia, evident), suporta irascibilitatea functionarelor agramate de pe la birouri si taci din gura. Eh, pe dracu! Uite ca pe asta nu o sa o fac! Chit ca mor de foame! Pana emigrez!

Plus ca eu, draga statule, ti-as da M**E, nu bani pentru somaj si sanatate. De ce sunt frate’ astea obligatorii?! Pe mine ma intreaba cineva?! Poate nu vreau somaj. De ce sa nu pot declara pe proprie raspundere ca NU imi trebuie somaj?! Daca nu voi mai putea sa lucrez, in situatia mea, somajul ma va ajuta sa cumpar mancare pisicilor intr-o luna. Cam atat. Asadar, nu imi trebuie! Mie nu. Altora poate. Dar mie nu.

Urmeaza sanatatea… Ma pis pe ea de asigurare medicala! Nu o vreau! Oricum trebuie sa dau spaga daca vreau sa ma bage cineva in seama in spital si tot risc sa imi prajeasca bebelusul in maternitate, cu spaga cu tot. Daca am o problema serioasa de sanatate, tot voi da spagi de milioane de lei. Asadar, NU vreau asigurarea. Prefer sa am grija de mine mai atent si daca e sa fie, sa ma scormon pe unde pot si sa platesc niste servicii in sistem privat. E sanatatea mea, deci ar fi normal sa fie alegerea MEA. Nu? Ei bine, aparent NU!

Traiesc intr-o tara in care nu mai conteaza cultura, in care cu cat ai investit mai mult in educatia proprie (in orice domeniu), cu atat esti inhamat la mai multe plati, in care manelarii nu sunt impozitati pentru castigurile ilicite, in care daca suni la 112 sa raportezi ca cineva fugareste pe altcineva cu cutitul, ti se raspunde “A, pai pana venim noi nu or sa mai fie acolo, daca fug…?”, in care Presedintele tarii este un incult si jumatate, in care restul guvernantilor sunt pur si simplu idioti si parveniti, in care nu exista legi de protectie a animalelor, in care e normal sa scuipi pe strada (nici dracu’ nu iti da amenda!), in care controlorii din RATB nu cer niciodata biletul rromilor, in care specialistii in criminalistica spun ca femeile sunt violate pentru ca sunt “lelite balcanice” si pentru ca au urcat in lift cu altcineva.

Imi doresc sa plec. Nu mai cred ca e o lupta pe care sa o putem castiga. Nu mai cred… Ramas bun, Romania! Ai intrat in coma.

Sa vina Toamna!

Laura — Thu, 19 Aug 2010 11:03:57 +0000

Cand eram mica uram toamna. Mi se parea cel mai nasol anotimp ever-ever. Iubeam iarna. Pentru ca era Craciunul si pentru ca sunt nascuta in ianuarie. La liceu si in facultate iarna a cazut pe locul 2. Pentru ca adoram vara. Si cand eram mica imi placea vara pentru acele doua saptamani cat stateam la mare. Pentru ca adoram si inca ador marea. Dar in ultimii 8 ani am adorat si caldura, faptul ca puteam sa port sandale, vacanta.

Azi, pentru prima data in 23 de ani, realizez ca vara a trecut si ea pe locul 2. Vreau sa vina toamna! Poate e canicula de vina. Poate pentru ca am mai crescut. Nu stiu… dar acum toamna, cu aerul ei rece, cu ploile gri si mantia roscata, imi pare o lume in care as vrea sa ma trezesc dimineata. Parcurile pline de frunze ruginii acum mi se par fascinante. Racoarea care ma obliga sa fiu mereu treaza este elixirul de care am nevoie. Pentru ca vara… cel putin vara asta… sunt molesita. Sunt intr-un fel de hibernare. Imi caut ideile. Nu stiu unde au fugit. Imi caut sclipirea… Dar parca sunt oarba. Poate o sa o vad mai usor in ceata toamnei.

Azi vreau sa vina toamna!…

“Ura nu naste copii”!

Laura — Wed, 18 Aug 2010 19:52:47 +0000

Da, asa e: ura nu naste copii. Dar eu vad treburile putin altfel: ura celor rai omoara copiii celor buni. Cum adica? Trebuie sa va sun 3 povesti. Scurte. Promit sa fie scurte.

Povestea 1: Eram la mare. Pe plaja se aseaza langa prosopul meu o catelusa. A strazii, desigur. A plajii, in cazul de fata. Gafaie si ii e foarte cald. Temperaturile au fost inumane si sunt cumva ingrijorata ca poate a facut insolatie. Ma simt prost. Exact asa cum ma simt de fiecare data cand intalnesc un astfel de animalut pe care nu il pot ajuta cum trebuie… Pentru ca sa fim seriosi, ce fac eu e o picatura infima intr-un desert in care temperatura e de 45 de grade la umbra: se evapora inainte sa atinga solul. Imi amintesc ca am la mine o sticla de apa plata. Ma uit pe plaja dupa un draft (ar trebui sa fie usor de gasit! In fond, mai toti arunca pe jos gunoaiele.) Gasesc unul chiar aproape de prosopul meu. Ma intind sa il iau. Catelusa tresare. Incepe sa tremure, se uita speriata la mine. Se departeaza. Simt un cutit in inima… Imi imaginez pentru o fractiune de secunda bataile pe care le-a indurat pana acum, traumele. Ma doare. Incerc sa ii vorbesc bland. Se mai linisteste. Ma apropii incet, se departeaza iar. Ok, o sa ii castig treptat increderea. Cumva ma intelege. Se aseaza la loc, aproape de prosopul meu. Torn apa in draft si ma apropii incet. O miroase, simte ca e potabila. Se uita nedumerita la mine… lipaie neincrezatoare. Se uita recunoscatoare la mine. Ma doare. Bea tot. Apoi o las putin in pace, nu vreau sa insist. Trece pe langa ea un barbat, se sperie. Si tot asa… Intr-un final adoarme. Doua fetite (de 3-4 ani) alearga pe langa prosopul meu. Vad catelul. Se reped la el. Il trag de urechi, il mangaie, se joaca cu el. Catelusa nu tremura. Nu se ridica sa plece. Le linge pe manute, pe picioruse. Ochii i se umplu de fericire. Ma doare si mai rau…

Povestea 2: Tot la mare. E noapte. A fost o zi plina. Suntem rupti de oboseala. Ne indreptam prin canicula (da, desi era noapte, era ingrozitor de cald. Si aveam mult de mers pe jos) spre casa. Pe drum o mama cu fetita de 3 ani. Fetita isi pateaza rochia cu inghetata. Femeia face o criza de nervi si ii tranteste niste de palme de am zis ca o face afis. Raman blocata. Fetita plange. Mama se enerveaza si mai rau: “Daca mai bocesti, iti mai dau doua.”. Fetita tace… semn ca stie ca asa va fi. Doare. Mergem mai departe. Iesim din Mamaia, intram in Constanta. Acolo, unde autobuzele intorc, pe canal, o catelusa cu doi pui. Si un alt caine – probabil tatal. Catelusa se incolaceste cumva protectoare in jurul puilor. Ii mangai putin. Puii ma topesc. Plec trista mai departe. Baietii isi dau seama ce gandesc: “Vrei sa mergem sa le luam de mancare de la magazin si sa ne intoarcem?” Zambesc. Da, ar fi frumos. Mergem pana la magazin si ne intoarcem. Ii hranesc, pe fiecare. Un pui mai lacom ii ia catelei si portia ei, chiar din gura. Ea il linge pe cap si il lasa sa manance. Ma doare si mai rau…

Povestea 3: Intru pe Facebook. Vad un link postat de Asociatia Robi, insotit de o fotografie. Aceasta e fotografia, mai jos e povestea.

“Zacea intr-un sant si-l bazaiau mustele. Asa l-a obsevat Andreea. Ne indreptam catre casa dupa o zi istovitoare, asa cum sunt de altfel aproape toate zilele noastre. Din mersul masinii, Andreea l-a zarit si a tras imediat semnalul de alarma: “In sant este un caine pe care-l bazaie mustele!”

Frana, marsarier, si o surpriza dintre cele mai urate cu putinta. Un caine robust, negru, zacea intr-un sant. Era tratat cu indiferenta totala de oamenii care treceau pe langa el ca sa nu mai vorbim de cei a caror poarta se deschidea la doi pasi de locul in care agoniza sarmanul caine. L-am dus direct la City Vet, unde a primit primele ingrijiri medicale. Este evident ca acest caine a fost lovit in zona capului, doar ca ranile de la gat ne-au pus pe ganduri. Nu puteau fi provocate de impactul cu o masina. Puteau fi provocate mai degraba de ceva cu varf, poate o furca, o sapa……

Suntem sceptici in privinta supravietuirii lui. Daca va rezista vom avea nevoie urgent pentru el de eter iodoformat. Mustele au pus stapanire pe el si l-au pricopsit cu milioane de larve. Aproape doua ore medicii de la City Vet au curat musita depusa pe el.”

Imi vine sa urlu. Asta e lumea in care traiesc. Si am incetat demult sa mai cred in karma. Si ma gandesc ca nu… nu imi doresc copii. Cum as putea eu sa ii condamn sa traiasca in asa lume?! Asadar, ura nu naste copii.

Forever and one

Laura — Fri, 25 Jun 2010 00:55:53 +0000

Nu-mi gasesc locul. Cumva, de ceva vreme, nu imi gasesc locul. Stiti sentimentul ala enervant cand incercati sa adormiti si nu puteti si va suciti pe toate partile, in toate pozitiile, puneti mai multe perne una peste alta, le dati pe toate jos, etc. si degeaba? Tot nu adormiti pentru ca “nu v-ati gasit locul”. Si orele trec si se apropie si mai mult momentul trezirii si frustrarea devine maxima… Cam asa sunt si eu. Si nu e vorba de faptul ca am uneori insomnie… si atunci simt nevoia sa vorbesc cu cel mai bun prieten al meu. Si aici incepe problema mea…

…pentru ca, scumpul meu, stii bine ca nu am cum. Nu am cum sa vorbesc cu tine. Presupun ca monologurile patetice spuse cu privirea spre cer nu functioneaza. Nu presupun, stiu sigur. Pentru ca le-am incercat. Am incercat orice. Am incercat sa vorbesc cu tine in amintirile mele, in visele mele, in momentele mele de singuratate. Am facut totul ca in filme… si e bullshit! Nu e ca atunci cand vorbeam pana dimineata devreme, desi tu aveai teza la fizica la ora 08:00. Nu e ca atunci cand stateam in bucatarie sa fumezi si eu sa imi fac unghiile deasupra laptop-ului tau si auzeam vocea ta:

“Laura… zi-mi ca tu nu iti faci unghiile pe laptopul meu, iar! Sau, macar, zi-mi ca nu are o pata noua de oja…”

Iar eu priveam stanga dreapta si ziceam “aaaa… nnuuu!”, in timp ce discret stergeam noua pata de oja. Iar tu stiai ca fac asta. Dar nu mai conta. Nu te suparai niciodata cand iti stricam lucrurile.

Nu e la fel, Rav! Si vara e cel mai rau. Ne planuisem vacantele pana in 2012. Mai tii tu minte? Eu stiu unde trebuia sa fim in fiecare vara. Si fiecare vara care trece si nu sunt acolo doare. Sambata e concert Metallica… si nu voi ajunge. E ironic cumva… Mai tii minte ce mi-ai zis tu cand eu, mica si toanta, ziceam ca ei nu or sa vina niciodata in tara asta de cacat si ca nu o sa apuc sa ii vad pana fac 30 de ani? Mi-ai zis ca imi promiti ca atunci cand voi termina facultatea, daca intre timp nu au venit, ma duci tu cu mana ta la primul concert Metallica de oriunde in Europa. Sambata sunt aici… si eu nu o sa fiu acolo. Si chiar daca as fi… nu fara tine trebuia sa fiu.

Nu-mi gasesc locul, Rav! Si nu mai am cum sa o rezolv ca pe vremuri, cand ma imbufnam, iti luam un tricou si imi puneam papucii de casa si te puneam sa ma plimbi o ora pe langa Bucuresti. Nu-mi gasesc locul, Rav! Si nu e nimeni sa imi cante cu voce stupida:

“There will be times on this journey
All you’ll see is darkness
Out there somewhere daylight finds you
If you keep believing

So don’t run, don’t hide
It will be all right
You’ll see, trust me
I’ll be there watching over you”

Nu-mi gasesc locul, Rav! Si imi lipsesti. De 5 ani mi-e dor in fiecare zi de tine. Pentru ca scumpul meu prieten, nu e cum ziceam noi, copii fiind. Nu e nasol de aia care mor… E nasol de aia care raman in urma lor.

Nu-mi gasesc locul, Rav! Si vara e cel mai rau… Si as vrea sa “ma fac Casper”, macar pentru o noapte. Cat sa mai vad un rasarit cu tine…

Ajutati-l pe Fulgut!

Laura — Fri, 18 Jun 2010 15:52:46 +0000

Fulgut este un pui mic si foarte chinuit. Fulgut este o lectie de viata. Fulgut iti umple ochii cu lacrimi si te face sa te gandesti la cat de nedreapta e viata si la cat de mult poate duce o vietate mica si nevinovata. Fulgut este un pui alb cu roz care merita o sansa la o viata normala. Care merita sa intampine zilele fara durere.

Pisoiul s-a nascut cu o malformatie congenitala, motiv pentru care a fost abandonat. Dar cineva l-a salvat, fiind impresionata de povestea lui. Colonul lui Fulgut nu se deschise in anus, ci intr-o alta gaura, situata intre anus si testicole, gaura asupra careia nu are niciun fel de control, aceasta nefunctionand pe baza de muschi, cum functioneaza anusul, el pierzand fecalele in momentul in care colonul este plin. Pisoiul a fost consultat, concluzia fiind operatia de reconstructie a colonului si incercarea redirectionarii acestuia spre anus. A fost operat insa a doua zi a pleznit din nou, exact langa operatie. Disperare, teama, neputinta. A fost programata o a doua operatie, nu inainte insa de a aduce pisoiul intr-o stare diareica, in speranta ca fecalele nu vor mai impinge in operatie in asa fel incat sa plezneasca din nou. Pisoiul a fost operat din nou, rezultatul fiind acelasi, a pleznit si a doua oara. Din nou disperare, din nou frustrare, din nou neputinta. Pisicul a ramas cazat la Ortovet, in ideea de a i se deschide de mai multe ori pe zi anusul, speratele pentru el fiind nemasurate. Urmeaza o a treia operatie, la un pisic de nici trei luni, cu o vointa de viata enorma.

Daca va veti uita la Fulgut in filmulet veti vedea ca face ce face orice pisoi de varsta lui: alearga dupa deget, sare, isi pierde echilibrul. Trebuie sa va mentionez ca pentru a putea elimina fecalele, zi de zi, el trebuie “stors” (la propriu), avand dureri incredibile! Si totusi, desi asta e existenta lui, zi de zi, gaseste putere sa toarca, sa iti muste usor nasucul si sa se gudure pe mana ta.

Este pe maini foarte bune (atat doctorul, cat si cea care il ingirjeste si cazeaza temporar), nu se pune problema sa fie lasat in strada. Daca reuseste sa treaca de acest calvar, ar fi un pisic cu sanse mari de adoptie. Repet: are cine sa il ingrijeasca, insa costurile o depasesc cu mult, mai ales ca persoana aceasta mai are in grija alte cateva animale salvate si cazate temporar, pe langa cele proprietate personala. Operatiile, ingrijirile mediacale, alaturi de mancarea speciala si de restul cerintelor pe care o situatie atat de delicata le impune, costa foarte mult. Cred ca fiecare putem contribui putin la salvarea mititelului. Orice ajutor material, cat de mic, va fi binevenit. Va rog mult: nu stati pasivi!

Si… pentru cei care au fost la mine acasa, in trecut, macar o data… va rog sa priviti la el si sa va ganditi ca e alb cu roz, cum era mititica mea de care mi-e atat de dor. Stiu ca nu e un criteriu, stiu ca orice suflet aflat in situatia asta merita implicarea noastra, dar pentru mine nu poate sa nu fie putin mai personal.

Laura Ducu. Si atat.

Laura — Wed, 16 Jun 2010 14:06:13 +0000

De cand eram mica tindeam sa fiu mai sobra, mai matura, mai oficiala in exprimari. Luam totul foarte in serios, chit ca era vorba de desenat, de jucat “Flori Fete si Baieti” sau de mers la cumparaturi. Eram (si sunt) mereu foarte precisa legat de ceea ce fac si de cine sunt. Mereu cand ma prezentam simteam nevoia sa clarific. Cand eram la gradinita si cineva ma intreba cum ma cheama, eu nu roseam si spuneam timid “Laura”. Nu… tineam spatele drept, intindeam mana (ca pentru salut, daca era o doamna, ca pentru pupat, daca era un domn) si spuneam: “Laura. Laura Elena Ducu, fata lui Cristian Ducu si a Elenei Coman.”

Apoi am crescut si am inceput sa ma prezint: “Laura. Laura Elena Ducu, eleva a scolii nr. 188, clasa x B”. A urmat una din recomandarile mele preferate: “Laura Elena Ducu, eleva a Colegiului National ‘Sfantul Sava’”. Si apoi a venit alta recomandare la care, cumva, trebuie sa admit ca am ravnit destul de mult (chiar daca ceea ce mi-am imaginat eu ca va fi nu a corespuns cu realitatea): “Laura. Laura Ducu, studenta la U.N.A.T.C., Regie de Film si Tv”.

Ani de zile am pus o virgula dupa numele meu si am adaugat detaliile care sa ma fixeze in spatiu si care, cumva, sa spuna EXACT cine sunt. Ca nu cumva sa ma confunde cineva! Cred ca cele mai dragi mi-au fost ultimile doua recomandari, pentru ca eram cumva mandra de ele. Acum nu mai pot sa o folosesc nici pe ultima, caci nu, nu mai sunt studenta. Sunt Absolventa.

Da, probabil ca as putea sa ma raportez in continuare la ceva/cineva, pentru a ma pozitiona mai bine in Univers. Dar cumva, de data asta, simt nevoia sa ma prezint: “Laura Ducu. Si atat.”

Nu sunt datoare!

Laura — Mon, 07 Jun 2010 13:23:26 +0000

Ca sa te poti inscrie la licenta trebuie sa iei un formular cu care sa te plimbi pe la diverse sectii din facultate, unde un reprezentat va atesta ca nu esti dator cu nimic. Asadar, eu si Alex am facut azi turul facultatii (etajele 1-4), ajungand in incaperi pe unde nici nu am trecut in cei 4 ani de facultate. Dar, hey! Trebuia sa ne asiguram ca NU suntem datori.

Asadar, azi am vizitat departamentele Biblioteca, Filmoteca, Administratia, Recuzita, Sunet, Sunet digital, Lumini, Aparatura foto, Laborator Foto, Magazie Sport, Magazie Costume, Laborator Video, Montaj, Camin, Productie si Contabilitate… Pe la jumatatea turului, in incercarea noastra de a ne da seama care este Magazia de Costume, caci singura pe care o stiam aparent era ok doar pentru cei de la Teatru (ulterior am aflat ca “Ooops, da, eu trebuia sa va semnez!”) trecem pe la etajul 1, pe langa usa pe care scrie “Femei de Serviciu”. Zambim cu subinteles si pornim un mini-dialog.

EU: Ma mir ca nu trebuie sa luam si de aici semnatura ca nu suntem datori cu nimic…

ALEX: Fix la asta ma gandeam si eu!

EU: Unde ma-sa sa mai intrebam de magazia vietii?!

(…)

EU (CON’t): Sa incercam la femeile de serviciu?… Poate or stii?

ALEX: Pai, hai. Ca tot suntem aici!

EU: Presupun ca ar putea stii pe unde e orice camaruta obscura de pe aici…

Batem politicos, intram, ne cerem scuze de deranj si intrebam. Ne trimit tot la etajul 4, la Magazia de Costume, de la Teatru. Si inainte sa iesim:

O FEMEIE: Da’ stai asa, nu plecati! Dati sa va semnez si eu!

Eu si ALEX: ?!?!?!

FEMEIA: Pentru Magazia de Sport, eu va semnez. E cererea de lichidare, nu?

NOI: Da…

Si ii dam sa semneze. Si purcedem apoi spre a ne continua turul… Asadar, iata ca si de acolo am avut nevoie de semnatura! Cica peste un an, cand o sa vin sa imi ridic diploma (aparent abia atunci va fi gata… WTF?!?! Suntem o mana de oameni…), trebuie sa mai fac acest tur o data. Eu le xeroxez exemplarul asta, ca daca nu mi-am facut datorii studenta fiind, ma indoiesc ca voi reusi sa schimb apoi situatia…

3 suflete, 3 povesti

Laura — Mon, 24 May 2010 18:57:30 +0000

O sa va prezint in continuare 3 cazuri de suflete care au nevoie de ajutorul nostru si, mai ales, de ajutorul celor care inca nu au animalute in casa sau care mai au loc pentru inca unul. Trebuie sa va spun ca am capul plin de cazuri… sunt zeci de cazuri cu care m-am familiarizat EU, sute si chiar mii pe care inca nu le cunosc. Mi-e foarte greu sa selectez atunci cand o fac… dar stiu ca trebuie sa o fac. Pentru ca nu ii pot ajuta pe toti. Si incerc sa las la o parte extremismul “totul” sau “nimic”, pentru ca “ceva” e mai bun decat “nimic”. O sa va prezint, in principal, animalute pana in 5 ani pentru ca sunt constienta ca sansele lor de adoptie sunt mai mari.

Cazul 1: O sa incep cu o pisicuta tigrata de 5 luni. Ea a fost gasita abia tinandu-se pe picioare si urland de durere la fiecare pas. Starea ei a impresionat o trecatoare care a luat-o acasa, unde a constatat ca toate pernutele ei erau in stare deplorabila – carne vie. La veterinar i s-a spus ca probabil cineva i le-a bagat in apa fiarta (care da, mi-aduc aminte de pe vremea cand faceam voluntariat activ, este o metoda preferata de javrele teribiliste din Bucuresti cand vine vorba de torturat pisici). Partea buna este ca se va recupera TOTAL. Partea proasta e ca salvatoarea ei deja are propriul stoc de animalute si nu o poate pastra. E dispusa sa plateasca tot costul tratamentului ei, numai sa o ia cineva acasa. Este o pisica FOARTE blanda si FOARTE sociabila. Fiind mica se va putea adapta imediat noului mediu. Mai jos sunt niste poze cu ea si cu starea labutelor ei dupa 3 zile de tratament (REPET: ele se vor recupera total, va avea niste pernute normale la finalizarea tratamentului).

Cazul 2: Slabiciunea mea – un motan alb cu negru! Robert a fost el botezat de cea care il cazeaza temporar. Povestea lui m-a impresionat pentru ca… acest motan a avut o casa si stapani. In care a avut incredere si pe care i-a iubit. Dar cand ei au plecat din tara, pe el l-au aruncat afara. Bineinteles ca a fost batut de celelalte animale comunitare din preajma blocului si alungat de oamenii exasperati de inca o mata pe strada. Este foarte inteligent, curat, educat la litiera, sterilizat, se joaca cu orice si este foarte vorbaret. Se uita la tv la documentare cu animale, este foarte afectuos si iubitor,si mare torcator. L-as recomanda unei familii care nu mai are alta pisica, deoarece a ramas cu traume din timpul in care a stat pe strada si se sperie foarte tare cand vede alta pisica. [Trebuie sa fac o paranteza: cum sa cresti un suflet langa tine, sa iti toarca, sa se gudure de picioarele tale, sa se uite cald in ochii tai, sa isi puna viata in mainile tale si tu... sa il arunci la gunoi cand pleci din tara?!]

Cazul 3: stiu ca am spus ca ma voi axa pe pisicute, dar ca sa fiu chiar exlusivista o sa va prezint si cate un catel din cand in cand. Primul catel pe care vi-l prezint este o Papusica. Asa i se spune la cabinetul unde a fost abandonata. Niste persoane au adus-o pentru ca era plina de capuse si avea babesioza… si apoi a fost abandonata acolo.Pentru ea abandonul a fost foarte traumatizant si a ramas foarte timida si reticenta fata de oameni, dar nu este agresiva deloc si se intelege bine cu catei si pisici. Are blana lunga, deci ar trebui sa o ia cineva care intelege ca va avea nevoie din cand in cand de o toaletare speciala. Este o catelusa tanara – 1 an. A fost castrata si vaccinata. Nefiind un caine de talie mare este ideala pentru cei care locuiesc in apartament si doresc un catel.

O sa va rog pe voi, cititorii blogului meu, daca nu sunteti interesati de aceste animalute, sa le dati povestea mai departe. Poate le veti ajuta sa isi gaseasca drumul spre casa. Eu cred in karma… asadar, candva, cand veti avea nevoie mare-mare, stiu sigur ca ‘cineva’ va va ajuta si pe voi sa va gasiti ‘drumul spre casa’.

O lume altfel

Laura — Sat, 22 May 2010 20:02:28 +0000

Dupa pierderea pe care am suferit-o saptamana trecuta, am incercat sa inteleg ce s-a intamplat. Am devenit paranoica… mai ales cand a venit puiutul in casa. Ma trezeam din doua in doua ore sa ascult cum respira, calculam exact cat mananca, ce beau, cat stranuta, cum se uita, ce temperatura au… Si mi-am petrecut timpul pe forumuri de animale, cautand cazuri similare, cercetand… incercand sa inteleg. Si am (re)intrat intr-o lume mai urata decat cea pe care o stiam: atatea animale abuzate, abandonate, lipsite de aparare si o mana de oameni care incearca sa le ajute. Si mi-am dat seama ca vreau o lume altfel…

Si poate nu o pot schimba EU, dar pot sa ma alatur celor care vor sa o schimbe. Nu pot sa las ca moartea micutei mele sa nu schimbe nimic in urma ei. De acum voi fi mai atenta, mai implicata. Voi lupta pentru pisicutele pentru care imi sta in putere sa o fac. Pana acum ma gandeam ca pentru ca nu am destui bani si nu am destul timp si nici destul spatiu si nu le pot lua, vindeca si caza, e inutil sa ma implic. Dar nu… pot face pentru ele ceva, asa cum stiu eu! Pot promova cazurile, le pot mediatiza, le pot imbraca in forma de arta pe care stiu sa o fac, ma pot folosi de talentul cu care m-am nascut.

Am mediatizat ieri si azi cate un caz. Am gasit stapan pentru fiecare pisoi. Da, nu o sa ii pot ajuta pe toti. Dar si daca ajut 50 pe an, tot e ceva. Recunosc ca poate sunt egoista ca aleg sa ma implic in cazurile cu pisicute, dar hei… nimeni nu face nimic fara o motivatie ascunsa in spate. Iar e mea este legata de o pisica! Da, probabil voi fi nevoita sa selectez cazuri… si le voi alege pe cele mai grave (cum a fost ieri pisoiul alb-negru lovit de masina si azi pisoiul tigrat salvat de la galeata in care 2 oameni vroiau sa il innece).

Asa ca sa va asteptati ca de azi incolo sa vedeti la mine pe blog si pe contul de Facebook solicitari de adoptie sau de ajutor pentru pisicute nevinovate si care au nevoie de noi. Poate nu o sa va puteti implica, dar atat va rog: dati mai departe si rugati sa se dea mai departe. Va va lua doar 5 minute. Pentru ca in noi sta sa facem ceva… si TREBUIE sa facem ceva. TREBUIE sa luam atitudine.

Fac asta pentru ca macar lumea MEA poate sa fie altfel.