Tintele acestor indivizi sunt, cu preponderenta, oamenii care incearca sa faca ceva util si educativ pentru societate. Aceasta specie de fiinta vie (mi-e greu sa o numesc OM) va ataca si critica in mod constant initiativele cu un impact concret asupra societatii. Le va identifica punctele slabe si va lovi in ele cu aroganta si superioritate. Niciodata constructiv. Pentru ca scopul nu e de a fi util, pentru ca stie ca nu are cum sa fie util in mod real. Ar trebui sa nu fie mediocru. Asadar, se gandeste sa isi fie util siesi, sa faca de asa natura incat sa se simta mai bine despre sine. Si cum nu se poate simti mai bine despre sine cu un rezultat REAL, isi creaza o imagine mai buna a sa patand-o pe a celorlalti. Crede ca daca scade din valoarea si din meritele altcuiva, ale sale vor fi brusc mai mari. Iar el va fi un fel de erou care a salvat lumea de la o initiativa excelenta, dar imperfecta. Caragiale ar spune simplu: “Amice, esti idiot!“. Tatal meu, mai trecut prin viata si prin propriile-i batalii cu morile de vant, probabil ar stiliza si mai mult, mesajul devenind un simplu gest. Cu degetul. Dar eu sunt in plinul acelei etape din viata in care imi pun probleme etice, preaslavesc dreptatea Universala si nu inteleg prea bine cum anume se stabileste echilibrul in natura. Si iata cum ma aleg cu dureri de cap care tind sa devina cronice…

Deasemenea, cel mai rau ma scot din pepeni acesti oameni nu cand ma ataca pe mine, ci cand ii ataca pe altii sau proiecte in care sunt implicate echipe intregi. De ce? Pentru ca un atac direct la adresa mea este mai usor de gestionat pentru mine, simt ca am mai multa putere. In cea de-a doua situatie, mi-e mai greu sa trimit aschia la origini asa direct. Trebuie sa fiu diplomata, rabdatoare. La primul raspuns. Al doilea. Al treilea. Al 15-lea. Si pentru a face asta, imi dau seama la un moment dat ca trebuie sa… tac. Pentru ca raspunsurile mele, oricat de pertinente si diplomate ar fi, nu ii servesc lui in mod concret ca fiind purtatoare de informatie, ci ca fiind carlige de care se poate agata pentru a continua discutii absurde in urma carora se simte bine pentru ca primeste ceva ce nu are in umila-i existenta: ATENTIE!

Asadar… solutia finala este sa tac. In timp ce tot ceea ce compune personalitatea mea urla si mocneste. Pentru ca eu inca nu asociez tacerea cu intelepciunea. Pentru ca eu inca am senzatia ca tacerea este, de multe ori, pasivitate. Iar pasivitatea poate deveni usor o arma letala. Si tac. Si intr-un final totul se opreste, revine la normal. Fiecare isi vede mai departe de viata, ca si cand nici nu ne-am fi intersectat. Si iat-o: cea mai inutila intalnire – cea care nu schimba nimic.

Mi-ar placea sa spun ca am pastrat legatura cu o parte dintre ei si dupa acel ultim clopotel impreuna, insa realitatea este ca o relatie stransa am pastrat cu o singura persoana. Despre care am vorbit aici. Si careia ii zambesc si ii multumesc inca o data. Piu-piu!

Ar mai fi inca doua-trei persoane pe care le-am pastrat foarte aproape de sufletul meu si pe care le-am mentionat in discursurile si povestirile mele foarte des, chiar daca in viata reala le-am revazut mai rar decat mi-as fi dorit (si aici le zambesc Irinei – care a tras chiulul de la reuniune, Alinei si Oanei, sursa mea de speranta in mai bine cand lumea imi pare prea fucked up si despre care v-am povestit aici). Din 27 de nume, doar 3-4 au fost purtate in vorbele, intalnirile si planurile mele in ultimii 6 ani. Si imi pare rau! Chiar imi pare.

As minti sa spun ca imi este dor de toata lumea si ca regretele mele insotesc fiecare nume cu aceeasi intensitate. Dar, intr-o nota generala… pur si simplu sunt trista ca am purtat alaturi de mine doar 4 nume. Mi-aduc aminte cu nostalgie si drag de planurile pe care ni le faceam acum 6-7-10 ani… de dramele intense si adolescentine… de cat de apropiata eram de colegul meu de banca (pe care l-am reintalnit sambata prima oara dupa 5 ani) si mai ales de cat de apropiata eram de teza lui la fizica :p… de cat de mult septica am jucat in pauze si orele de sport cu Alex si Marius… de cum faceam brainstorming pentru a gasi scuze pentru motivarea absentelor… de plimbarile lungi prin Cismigiu, cu Alina… de entuziasmul lui Ghazaleh… si chiar si de intrebarile Andreei, puse cu fix un minut inainte sa se sune.

Am ajuns la primul nivel al Vietii de dupa liceu – reuniunea de 5 ani. Si pe cuvant daca stiu cand a trecut timpul! Mi-a facut placere sa vad, cum in atitudinea si in parerile unor colegi s-a asternut o maturitate senina, sa vad ca toti am urmat drumuri frumoase si ca am evoluat fara sa pierdem esenta personalitatii noastre, insa nu am stiut daca sa ma bucure sau sa ma sperie faptul ca nu puteam sa vad concret acest 5 ani pe fetele noastre. Poate ca suna stupid, insa am avut senzatia ca s-a terminat anul scolar, am fost intr-o tabara de vara unde am facut practica si un training intens pe diferite domenii si am revenit la scoala. Si mi-a placut teribil sa simt, fie si pentru doar 5 minute ca poate maine, cand va suna ceasul… cea mai mare grija a mea va fi de unde copiez tema la fizica?

P.S.: Cu drag, tuturor:

Ieri mi-am dar seama ca “I’m more of a picnic girl”. Niciodata nu m-am omorat dupa ideea de a iesi la padure, la gratar. Si mi-am imaginat ca motivul cel mai probabil este din cauza ca nu am o profunda comuniune nativa cu natura. Desi mi-am dorit ca de la balcon sa vad cat mai mult verde, acesta fiind un criteriu important pentru mine cand mi-am ales apartamentul. Dar nu acesta era motivul.

Pentru a merge la gratar, trebuie clar sa ma imbrac sport. Nu poti face asta (nu comod, cel putin) in fustita cu flori si sandalute. Apoi, la intoarcere, trebuie sa duc o intreaga batalie de indepartare a mirosului de fum, de mici si carne, din par, de pe haine, de pe patura, etc. Apoi, mai e si operatiunea mult mai ampla de a strange in urma unui gratar si de a face instrumentul care a jucat rolul principal in ecuatie sa straluceasca. Nu imi place sa ma imbrac sport, nu suport mirosul de mancare in par si detest sa curat grasimea de pe gratar. Toate acestea duc experienta gratarului pe minus, in cazul meu. Da, copacii sunt frumosi, vantul adie in mod imbietor si mancarea este putin mai savuroasa. Dar… nu mersi!

Un picnic insa… am descoperit ca este exact ce imi trebuie! Poti pregati de acasa sandwichuri si prajiturele de tot felul (sau daca esti lenes, cum am fost noi ieri, le poti lua de la OMV), poti pleca de acasa in rochie (pentru ca tot ce va trebui sa pregatesti va fi sa intinzi o patura si sa scoti mancarea din cos), parul tau va mirosi a flori la finalul zilei si operatiunea de strangere dureaza 5 minute. Ca sa nu mai vorbesc ca nu trebuie sa cari jumatate de portbagaj dupa tine (la un gratar se adauga si carbunii, sticle in plus de apa, ustentsile pentru gatit, etc.).

Iar ca picnicul se fie cu adevarat reusit, va sugerez sa il asezonati cu niste “ingrediente” pe care le-am folosit si noi ieri: companie de calitate si jocuri faine (gen Dixit, Rentz, Resistance, etc.).

Nu vreau sa intelegeti ca incerc sa critic in vreun fel iubitorii de gratar. E o chestie de gust, in fond si la urma urmei. Doar ca ieri am ajuns la concluzia ca asta e o activitate solicita o atitudine mai degraba masculina. Sau mai sportiva. Si mie nu mi se potriveste. Ori modalitatea in care iti petreci timpul liber ar trebui sa te reprezinte, sa fie ceva ce te face sa te simti in largul tau, relaxat. Timpul liber pe care il avem la dispozitie e prea putin pentru a-l petrece altfel decat facand lucruri care ne plac. In mod sincer, nu fortat.

Ma intreb, cum de mi-a luat atat de mult sa descopar picnicul? Serios, mi-e rusine de mine! Atatea ore petrecute jucand Sims in ultimii 7 ani si nu am invatat nimic? :p Voi din care tabara sunteti?

Principalul motiv pentru care am ales acest film (mai aveam in plan “The Descendants”) a fost faptul ca era cu Kate Winslet. Da, nu regizorul! Desi am adorat “Pianistul” si “Cutitul in apa”, in ultima vreme ma cam dezamagise (si chiar plictisise). Sa zicem ca nu am fost un mare fan al “The Ghost Writer” (nu mi-a displacut, da nici nu m-a dat pe spate… mi-a provocat acel sentiment pe care il DETEST atunci cand vad un film: neutralitatea).

Kate Winslet, pe de alta parte, imi place foarte mult. Si m-as uita la orice film in care joaca. Dar “Carnage” nu e orice film! E ACEL film care iti zugraveste in 80 de minute intreaga imagine a societatii contemporane, impartita in mentalitati diferite, mentalitati determinate de “n” criterii: sex, varsta, conditie sociala, conditie intelectuala, personalitate. Filmul va va pune cele 4 personaje in coalitii diferite, iar pana la final veti deduce singuri care este coalitia care invinge orice diferente.

Genericul de inceput si cel de final se desfasoara pe fundalul unei imagini dintr-un parc New Yorkez. Motivul conflictului este, astfel, relevat din primele doua minute: un copil il agreseaza pe altul. Parintii agresorului vin intr-o vizita de mediere a conflictului la parintii copilului care a suferit agresiunea. Totul porneste de la premisa ca cei 4 adulti sunt maturi, civilizati si educati si constientizeaza intregul ansamblu al problemei si doresc sa se impuna ca modele de urmat, ca exemple pentru copiii lor, inca imaturi si in cautarea propriei identitati. DAR… diferentele de mentalitati, de personalitate si de conditie intra in actiune si de aici pana la declansarea unei situatii putin absurde, putin moralizatoare, dar mai ales tragi-comice, este doar un pas.

In timp ce conflictul escaladeaza si este evident, la finalul filmului, ca parintii nu il pot rezolva si ca totul a devenit extrem de complex si delicat, genericul de incheiere ii are in fundal pe cei doi copii, in acelasi parc, jucandu-se impreuna. Este o metafora (deloc subtila) la ceea ce spuneam intr-un post mai vechi, despre cum tindem sa complicam totul pe masura ce inaintam in viata si ca uitam sa pastram lucrurile simple, clare.

“Carnage” e un comentariu social savuros, trimite un mesaj incarcat de semnificatii profunde, presarate cu mult umor. Si desi totul se petrece aproape in timp real, in acelasi loc, doar intre cele 4 personaje… nu veti simti ca timpul trece greu, din contra! Eu am verificat de doua ori ca intr-adevar au trecut 80 de minute de cand am dat “play”.

Toate personajele sunt foarte bine construite si va jur ca, in repetate randuri, mi-am dorit sa am puteri supra-naturale si sa bag mana prin LCD si sa iau telefonul mobil al lui Alan (interpretat de Christoph Waltz) si sa il arunc pe geam. Momentul in care Nancy (interpretata de Kate Winslet) il ia si ii vine de hac, este unul dintre cele mai implinitoare din intregul film.

In concluzie, va recomand cu caldura sa vedeti “Carnage”. Si daca ati facut asta deja, va invit sa imi impartasiti parerile voastre despre el. Care comentariu social v-a placut cel mai mult?

Politica e o curva de cand lumea, stim asta cu totii. E primul lucru pe care il stim despre ea si il acceptam ca pe o conventie, deja devenita fireasca. Moral sau nu, problemea mea nu e legata de jocurile murdare si ascunse din politica. Este vorba despre REPREZENTANTI.

De-a lungul anilor am urmarit mai multe filme cu tema politica si am facut asta cu multa placere. “The Ides of March“ este unul dintre acele filme. Cum am putut rezona cu ele, daca in viata reala nu sunt implicata aproape deloc in demersuri politice? Cum am putut simti suspans de-a lungul celor 90 (sau 120 sau 180) de minute, daca eu sunt detasata de tot ce inseamna politica, alegeri, presedinte, etc.? Simplu! Am admirat CEVA (orice!) la personajul politic prezentat. In “The Ides of March”, de exemplu, Morris are niste discursuri fabuloase. Sincere sau nu, sunt fabuloase! Teoriile pe care le expune sunt incarcate de filosofie, de probleme de etica. Sunt expuse cu umor, cu gradul potrivit de diplomatie, cu indemnuri catre actiune lipsite de penibil. Daca ii asculti discursurile, iti pui tu insuti o serie de probleme si ai sansa sa afli (si poate chiar sa intelegi) perspective noi. Mai mult, tinuta lui Morris, limbajul, expunerea, gesturile… toate contruiesc un om care demonstreaza ca are un intelect cel putin suficient pentru a fi un bun lider, ca are o baza de educatie si cultura.

Ce vreau eu sa spun este ca… cinstiti pana la os sau corupti pana la maduva, as vrea sa vad astfel de oameni in Romania. As vrea, ca dupa ce privesc o dezbatere la un talk-show, in timpul campaniei electorale, sa simt ca nu am pierdut aiurea 90 de minute de viata (si cativa neuroni care s-au sinucis in acest proces). Sa simt ca am asistat la un dialog in contradictoriu CONSTRUCTIV, elaborat, care nu este bazat pe ce au facut candidatii in vietile lor personale (precum imi imaginez ca ar arata si o editie televizata a ultimului numar Click), ci pe doctrine politice pure, pe teme sociale si planuri pertinente, interesante, provocatoare.

As vrea sa pot vota pe cineva la care sa reusesc sa admir ceva… ORICE! As vrea sa am posibilitatea unui lider care sa merite sa reprezinte un popor. Cum sa nu ni se atribuie termeni precum “necivilizati”, “inculti”, “hoti”, “incapabili”, “lenesi”, atunci cand cel ce este in frunte, care ne reprezinta pe toti, e un exemplu din toate acestea?! Cei din afara sa uita la noi, prin ei. Presupun, din start, ca noi am ales tot ce era mai bun la noi. Ori daca asta e modelul de reprezentare pe care il credem superior noua si, deci, potrivit sa ne reprezinte… ce pretentie putem avea in ceea ce priveste imaginea lor despre noi?

In concluzie, nu de politica si simt civic sunt eu detasata… ci de circ si panarama si incultura. Noi nu mai avem oameni politici. Nu mai avem lideri demni de urmat. Si d-asta suntem atat de dezorientati si pierduti. Mi-ar placea sa am un lider care sa intruchipeze o IDEE in care sa cred. Pentru ca precum zicea unul din eroii mei preferati: “Beneath this mask there is an idea, Mr. Creedy, and ideas are bulletproof!”

Voi cat de implicati sunteti in viata politica romaneasca? Ce cautati la un lider demn de urmat?

Nu inteleg uneori cum imi functioneaza mintea, zau ca nu! Aveam o multime de planuri. Voiam sa dorm pana tarziu in ambele zile, sa merg la cinema, sa termin cartea “Blog Marketing” (pe care am inceput-o acum o saptamana si de care apoi nu m-am mai atins), sa scriu pe blog, sa ies la o terasa noua, sa fac rezervari la teatru pentru saptamana viitoare, sa ma uit la “Carnage”, “Moneyball” si “The Descendants”, sa invat sa fac un desert nou si sa imi reconditionez niste accesorii. Dar m-am trezit in jur de 9, nu am citit nici macar o pagina din carte, cu chiu cu vai am reusit sa vad “Carnage” (genial, apropos!) si alte doua filme stupide (si sa ne intelegem! Stiam la ce dau “play”) – “Red Riding Hood” si “P2″, am comandat fast food (de vineri seara pana duminica!) si terasa noua s-a transformat in propriul balcon pe care am servit micul dejun de duminica (asta fiind poate cel mai productiv moment al weekend-ului, fiind urmat de inaugurarea noului joc pe care ni l-am luat, Mr. Jack). In rest… seriale online.” South Park” mai ales. Atat.

Eu detest sa pierd timpul. Ca atare, pe cuvant daca imi pot imagina de ce uneori ma izbeste o lene de aceaste proportii! Acum, imi vine sa ma bat! Trebuie sa mut toata lista de mai sus, pe weekend-ul viitor. Sau prin timpul saptamanii. Cum de ma las sa particip la astfel de maratoane de lene? Daca inainte prindeam starea asta o data-de doua ori pe an, acum parca apare asa… lunar! Trebuie sa invat cum sa o anihilez! Asta sau sa gasesc o metoda miraculoasa prin care sa imi maresc life span-ul. Pe cuvant de uneori nu mi se pare ca incep sa seman cu pisicile mele…

Voi aveti astfel de momente? Si cum va descurcati cu ele?

Visele mele sunt mereu colorate si complexe. Intregi scenarii. Privind in urma ma intreb in mod sincer de ce, in timpul facultatii, cand aveam pana de inspiratie, nu le-am scris dupa ce m-am trezit?… Rareori sunt suprarealiste. In general, cam tot ce visez, ar putea fi o realitate alternativa. Incep cu premisele si contextul unei situatii care a existat in trecutul meu (uneori recent, alteori indepartat). Dar exista un element care se schimba si influenteaza intreaga evolutie, creand un nou sistem de valori al existentei mele. Si, ca totul sa fie de-a dreptul bulversant, spre final, aceasta realitate alternativa se ciocneste de cea prezenta. Adica, spre final, parca devin constienta ca “stai, dar nu era asa! Eu acum sunt si fac…” si in mine incepe sa se dea o intreaga batalie despre cum o sa impac cele doua realitati, in care diverse elemente nu au cum sa co-existe.

De fiecare data cand se intampla asa ma trezesc cu un sentiment straniu, ca si cum o parte din mine ramane blocata in realitatea alternativa pe care am trait-o in somn. Aduc cu mine, cea de aici si acum, putin din persoanele si situatiile de pe acel taram semi-imaginar. Ca si cum ar fi niste umbre din trecut care ma urmaresc. Si stiu sigur ca in dimineata urmatoare unei astfel de nopti imi trebuie o cafea mai neagra si mai tare…

Voua ce experiente va aduce visul?

Prima data am intalnit-o in copilarie. Bunica mea isi facea in fiecare dimineata o cafea ale carei boabe le macina chiar inainte sa dea apa in clocot. M-a atras mirosul acela imbatator, care imi aducea aminte cumva de ciocolata, dar avand o nuanta mai eleganta. Am cochetat foarte timid cu ea, reusind sa o conving pe bunica sa ma lase sa sorb cate 2-3 lingurite.

Pe la finalul scolii generale am inceput o legatura interzisa, legatura pe care o consumam pe furis, in spatele gardului care inconjura institutia. In liceu finalmente am putut lasa fluturasii sa zburde in voie, in timp ce aburii cafelei se imprastiau in sala de clasa, de pe pervazul de la geam, din zona bancii numarul 2. A urmat perioada de iubire pasionala – facultatea! Mi-a stat alaturi ca un partener de nadejde, in cele mai stranse deadline-uri si in cele mai nefaste ore; mi-a mangaiat simturile atunci cand credeam ca timpul a incremenit si sesiunea nu se mai termina; mi-a sarbatorit diminetile de reusita, cand puteam sa dorm pana tarziu si sa ii fiu alaturi fara nicio motivatie ascunsa, doar din pura placere.

Am invatat, de-a lungul timpului, ca si cafelei ii place sa fie chic, sa poarte vesminte la moda sau sofisticate, asadar am cautat si incercat retete peste retete. I-am facut cunostinta cu romul, crema de whiskey, siropul de migdale, praful de scortisoara si esenta de nuca de cocos. Desigur, amintindu-mi mereu adevarata ei esenta. Unul din vesmintele de gala pe care le imbraca a mea cafea este cel de lapte si nuca de cocos. Pentru a-l confectiona aveti nevoie de o ceasca de cafea tare, doua cesti de lapte, o nuca de cocos si zahar. Va fi nevoie sa scoateti tot lichidul din nuca de cocos (faceti 2-3 gauri), apoi sa o lasati la cuptor 30 de minute. Apoi o spargeti si curatati partea alba. Aceasta se zdrobeste pana se obtine o compozitie fina care va fi amestecata cu laptele, la foc mic (pana devine cremoasa). Se adauga cafeaua si zaharul si voila: o prezenta de neuitat! Bucurati-va de ea! Eu sigur asa o sa fac.

P.S.: Reteta de mai sus, alaturi de multe altele, se regaseste pe Coffee Terra, un site dedicat noua, iubitorilor de cafea.

A venit vara. Dar… cand, cum? Mi-am folosit pantofiorii si camasile cu maneca lunga doar… 3 zile! ATAT! 3 zile… si ieri am fost nevoita sa le vad cum ma privesc triste in timp ce le impachetez si le aranjez pe cel mai inalt raft al sifonierului, pentru a lasa bara de umerase libera pentru camasile cu maneca scurta, fustele in culorile pastelate si rochiile de in. Am inghitit in sec mustrarea pantofilor gri, proaspat cumparati, care au vazut lumina soarelui doar intr-o singura zi. Nici plansetele esarfelor colorate (o parte stranse cu multa grija inca din toamna), nu le-am putut ignora. Dar am facut ce trebuia…

Problema cu despachetatul hainelor de vara este ca, oricat de atent ai fi cand le strangi toamna, ele se vor sifona. Asadar… de pe la 8 seara si pana pe la miezul noptii eu am calcat, am distribut umerase si am regandit aranjarea sifonierului. Iar Cel de Sus mi-e martor ca e cel mai mare pe care puteam sa il comand pentru acel dormitor. Am ignorat fara mila protestele hainutelor de primavara si am ascultat petrecerea pe care suratele lor mai subtiri o dadeau.

In acest ritm halucinant de schimbare a anotimpurilor, mi-e teama ca va trebui sa regandim o serie de lectii din cartea de geografie. Voua cum vi s-a parut ziua de ieri si cum ati petrecut 1 Mai?

“The Raven” urmareste misterul din spatele ultimelor zile de viata ale celebrului poet Edgar Allan Poe (interpretat de John Cusack). Un criminal in serie terorizeaza orasul Baltimore, inspirandu-se din operele lui Poe. Detectivul insarcinat cu prinderea lui, Emmett Fields (interpretat de Luke Evans), realizeaza acest lucru si il implica pe Edgar in ancheta. Totul se complica in momentul in care criminalul o rapeste pe femeia pe care Poe o iubeste. De aici incepe un joc de-a soarecele si pisica, presarat cu indicii, crime morbide, citate pline de metafore si drame previzibile.

Per total, filmul a fost OK. Dar nu la un amarat de “ok” ma astept atunci cand McTeigue semneaza regia. Am fost dezamagita de cliseele pe care le-a folosit pentru a rezolva unele conflicte, de replicile neinspirate din momentele de tensiune, de cat de previzibila a fost identitatea criminalului in serie dupa prima jumatate a filmului, de genericul de final (serios! Parca am trecut brusc in alt film – “The Girl With The Dragon Tattoo”) si de faptul ca am simtit permanent ca mai era inca un strat care ar fi putut fi exploatat si nu este. Mai mult, mi se pare ca Poe nu s-a ridicat la nivelul anti-eroului sau. A jucat tot timpul dupa regulile antagonistului si nu a reusit sa il ia prin surprindere niciun moment.

John Cusack face un rol bun si Luke Evans a castigat putin mai mult respect din partea mea pentru felul in care i-a dat viata detectivului Fields. Asadar, problema nu a fost un casting nereusit sau neconvingator. Cred ca exista loc de mai bine in zona personajelor secundare, insa nu aceasta este principala problema a filmului.

Ma asteptam sa vad mai multa introspectie in mintea lui Poe, mai multa complexitate in deciziile pe care le ia, mai multa profunzime in motivatiile sale. M-am asteptat sa gasesc in acest film o farama din geniul si pasiunea lui “V”. Practic mi-am dat intalnire cu un erou care nu a aparut. Ceea ce am gasit a fost un fel de hibrid pretentios intre “Sherlock Holmes” si serialul “Castle” si singurul gand care imi da tarcoale este “ce risipa de resurse…”.

Voua cum vi s-a parut filmul? Cunoasteti alte proiecte cinematografice bazate pe viata si/sau scriierile lui Edgar A. Poe?