Din seria “persoane dragi” voi vorbi astazi despre doua la un loc, trei cu mine si toti 3 intr-un proiect mai mare decat ei, dar care mi-a ramas la fel de drag ca atunci cand l-am conceput. A fost o data ca niciodata o fata visatoare, cu parul rosu care si-a zis ea ca s-a plictisit de viata banala de liceu si ca ar vrea sa iasa din tipare. Si se gandea ea ca i-ar placea sa scrie un scenariu de lung metraj, pe care sa il si faca. Sa fie un proiect conceput de adolescenti, realizat de adolescenti… pentru adolescenti. Si cum era ea mica si toanta (clasa a 9-a) a inceput sa trambiteze in stanga si in dreapta despre asta… Si o blonda plina de muza a crezut in ea si iata cum au ajuns doi (ma rog, “doua” daca e sa fim precisi). Si a scris roscata noastra mult si bine, cam 100 de pagini. (Recitindu-le imi dau seama ca pe vremuri eram mai desteapta… nu vazusem in viata mea un scenariu de film, dar cumva, empiric nimerisem bine si structura si despartirea pe secvente) Si a facut si “distributia”, cu un casting selectiv si de buna calitate de prin randurile colegilor. Totusi roscata, care trebuia sa fie Cristina, alaturi de blonda, care trebuia sa fie Iulia si-au dat seama ca nu e de ajuns sa scrii un scenariu. Iti trebuie bani. Ca sa obtii bani iti trebuie o prezentare de proiect. Ca sa fie mai pertinenta ar trebui sa contina ea un sondaj de opinie, de masa, a targetului vizat, vizavi de necesitatea proiectului.

Asa s-au facut cate 5 echipe de 2-3 oameni care, dupa aprobabrea Ministerului Invatamantului (dar NU si a directoarei din Vianu, traiasca ea si nu prea…!) au bantuit prin 20 de licee sa faca sondaje. (Oare mai am chestionarele…?) Totul mergea… incet! Asa ca multi si-au pierdut entuziasmul pe parcurs. Si au ramas in joc doar “Cristina” si “Iulia”, care l-a adus si pe “Razvan”. Si ei au scris legenda. Au facut o asociatie care sa sustina proiecte culturale, acesta fiind principalul proiect. Aveau 16 ani si o asociatie… Aveau curaj! Care, la mine, nu stiu pe unde s-a pierdut, de am ajuns sa fac lucruri in limitele superiorului normal. Atunci stiam sa tintim sus… Probabil cand esti “mic” cerul ti se pare mai inalt, asa ca tintesti mai sus… Povestea merge mai departe, pana se pierde in neant o data cu drumurile diferite (si nu foarte) pe care au apucat cei 3. Si poate nu as fi scris asta azi, daca nu vorbeam ieri cu “Razvan” la telefon sa imi amintesc de vremuri mult apuse. Si vroiam, acum, cea de 23 de ani, sa le spuna lor, ca isi aminteste…

Imi amintesc de S.U.N.T.E.M. A.I.C.I.!

Imi amintesc de dezbaterile interminabile de la “Razvan” de acasa pentru a stabili ce sa insemne fiecare initiala.

Imi amintesc de sandwich-urile cu soia pe care “Razvan” le facea si care, culmea!, imi placeau la nebunie, desi detest soia.

Imi amintesc de cum Huski-ul (i-am uitat numele) mi-a ros sandalele.

Imi amintesc de proiectul de prezentare, pe care l-am trimis cu mandrie parintilor nostri o data terminat.

Imi amintesc de discutia “sunteMaici” ce cand am hotarat cu ce nume exact sa cumparam domeniul .ro.

Imi amintesc de cum votam pozele pentru header-ul site-ului si de cum cea cu foc, care mie si lui “Razvan” ne placea, a iesit castigatoare.

Imi amintesc de sediul de la Gradina Icoanei.

Imi amintesc de Taxi versus Vama Veche.

Imi amintesc de gradina japoneza din Herastrau si de sedinta foto… (nu cred ca mai am pozele insa…)

Imi amintesc de cum ascultam “Gone with the sin” la “Iulia” si ne faceam planuri si vise.

Imi amintesc de cum am discutat despre cum ar arata “premiera”.

Imi amintesc si acum, perfect, cadrul de final.

Imi amintesc ca ati crezut in mine, si nu pot sa nu ma intreb daca as fi ajuns sa fac ceea ce fac, daca voi nu credeati atunci in mine.

Imi amintesc ca E.R.A.M. A.C.O.L.O.! Si ca inca SUNT ACOLO de fiecare data cand va vad, cand mai bem o cafea impreuna, ca si cum nu au trecut 7 ani.

Ce nu imi amintesc insa, oricat incerc, este cand a fost ultima noastra intalnire pentru acest proiect… Oricum asta conteaza mai putin. Ce conteaza este ca dupa 7 ani, privind la noi, imi dau seama ca ne-am urmat drumurile alese atunci. Ma uit la o PR-ista care pune suflet in ceea ce face, nu doar forma. Ma uit la un actor matur, responsabil si talentat. Ma uit la, sper eu macar, un regizor care inca iubeste povestile. Ma uit la N.O.I. si imi dau seama ca sunt foarte mandra sa va cunosc si sa stiu ca sunteti acolo.