De cand eram mica tindeam sa fiu mai sobra, mai matura, mai oficiala in exprimari. Luam totul foarte in serios, chit ca era vorba de desenat, de jucat “Flori Fete si Baieti” sau de mers la cumparaturi. Eram (si sunt) mereu foarte precisa legat de ceea ce fac si de cine sunt. Mereu cand ma prezentam simteam nevoia sa clarific. Cand eram la gradinita si cineva ma intreba cum ma cheama, eu nu roseam si spuneam timid “Laura”. Nu… tineam spatele drept, intindeam mana (ca pentru salut, daca era o doamna, ca pentru pupat, daca era un domn) si spuneam: “Laura. Laura Elena Ducu, fata lui Cristian Ducu si a Elenei Coman.”

Apoi am crescut si am inceput sa ma prezint: “Laura. Laura Elena Ducu, eleva a scolii nr. 188, clasa x B”. A urmat una din recomandarile mele preferate: “Laura Elena Ducu, eleva a Colegiului National ‘Sfantul Sava’”. Si apoi a venit alta recomandare la care, cumva, trebuie sa admit ca am ravnit destul de mult (chiar daca ceea ce mi-am imaginat eu ca va fi nu a corespuns cu realitatea): “Laura. Laura Ducu, studenta la U.N.A.T.C., Regie de Film si Tv”.

Ani de zile am pus o virgula dupa numele meu si am adaugat detaliile care sa ma fixeze in spatiu si care, cumva, sa spuna EXACT cine sunt. Ca nu cumva sa ma confunde cineva! Cred ca cele mai dragi mi-au fost ultimile doua recomandari, pentru ca eram cumva mandra de ele. Acum nu mai pot sa o folosesc nici pe ultima, caci nu, nu mai sunt studenta. Sunt Absolventa.

Da, probabil ca as putea sa ma raportez in continuare la ceva/cineva, pentru a ma pozitiona mai bine in Univers. Dar cumva, de data asta, simt nevoia sa ma prezint: “Laura Ducu. Si atat.”