Simt nevoia de actiune. Nu mai pot sta pasiva. Maine ma voi duce sa protestez in fata Ministerului Finantelor. Pentru mine, ca regizor. Pentru colegii mei actori, pictori, scriitori. Oameni carora tara asta le datoreaza bruma de imagine si educatie pe care o mai are. Nici macar nu merg sa protestez pentru sumele de bani care ne sunt imputate pe DA, ci pentru lipsa de respect cu care suntem tratati cand vrem sa le dam. As putea sa protestez si fata de sume. “Cum asa?!” vor sari in sus unii, cum am tot vazut. Pai hai sa va explic de ce as putea sa sar in sus si pentru alea:
I-am promis lui Figaro sa stea linistit ca o duc la doctor pe surioara lui si o repar. Nu am putut sa ma tin de cuvant… ne-am intors singuri acasa. Printesa mea s-a inaltat azi. Si ploua… Si pentru ea e postul asta. Pentru ca oricat ma doare sa vorbesc despre ea, AZI trebuie sa fac asta. AZI vreau sa stie toata lumea cine era printesa mea. Si cat de deosebita era.
AIDA o chema pe printesa mea. Si era alba cu roz.
Se intampla AZI – 12 mai 2010, AICI – Bucuresti, The Silver Church si e pentru NOI – cei care “ne jucam” cu artele, sub orice forma de manifestare a acestora. Evenimentul este organizat de Asociatia pentru Promovarea Artelor Contemporane, adica de o persoana foarte draga mie: Nona. Peste 400 de artisti romani au primit deja invitatie la Petrecerea Artelor Contemporane si abia astept sa ma intalnesc diseara cu ei!
“Azi”, adica 2010. “Aici”, adica Romania. NOI, adica oamenii care ne-am petrecut copilaria invatand istorie universala, citind literatura clasica, ascultand Pink Floyd, Metallica, AC/DC, Queen, Journey, Beatles, etc. NOI, care am preferat capitolul “Renastere” in cartea de istorie – adica omul in centrul Universului, cultura inainte de toate, frumosul si romanticul promovate.
NOI, care ne-am tocit nervii in facultati vocationale. Pentru ca daca ne-a placut cultura NOI ne-am asumat asta pana la capat.
In Romania se ajunge iar la eutanasierea caninilor vagabonzi, ca solutie a eliminarii lor de pe strazi. Sunt impotriva acestui lucru si ma doare fix in fund de cei care ma vor face iubitoare de animale si bagatoare de picioare in biata rasa umana care e torturata de latraturilor lor nocturne si de actele lor de violenta (Daca sunt asa multe, de ce la ora 5 vedem numai stiri cu OAMENI care au omorat, violat, talharit, etc.?!).
Saptamana trecuta a fost primvara si la propriu si la figurat. A inceput de miercuri de cand am fost sa o vizitez pe Bia. Dupa o cafea si multa palavrageala a aparut si Tudor si am avut pe cine stresa cu plimbatul in magazine. De fapt, a fost doar un magazin. M-a pus naiba sa intru in La Femme unde aveau cel putin 10 produse care imi placeau. Preturile nu erau exagerate (intre 50 si 200 de ron), dar dupa filmare I’m kind of broke, asa ca a fost cam tortura. Mai ales ca… m-am indragostit…
Am primit acum o saptamana o leapsa de la Adi, dar cum nu am avut timp sa ma ocup de ea… o sa o rezolv cu intarziere. Adi cere replica feminina la “10 reguli pe care fetele ar trebui sa le ia in seama atunci cand se simt pregatite sa bata un drum lung alaturi de un baiat”. Sincer, Adi, nu am stat prea mult sa ma gandesc la asta, asa ca e o lista nu prea bine pusa la punct. Dar mai cere si altele si sigur vei putea afla Decalogul Feminin.
(P.S.: Nu ma injura…)Saptamana care tocmai s-a incheiat am avut ultima filmare din facultate. Pentru mine a fost cool, pentru ca a fost ceva diferit de ce am facut pana acum si am reusit sa mai smulg cate ceva la capitolul experienta. Pana acum nu mai filmasem noaptea in locatie reala si nici cu animale sau copii. E ok ca am facut-o acum si pe asta si nu am mers pe reteta sigura pe care o aveam. Caci, evident, lucrurile nu au mers cum trebuie. Dar mai bine acum, decat dupa.
Ma simt batrana… Iar, ma simt batrana. Ma simt batrana pentru ca nu fac chestiile care ma definesc. Luni filmez… si o fac pentru ca trebuie, pentru ca vreau sa iau un 5 la un examen si sa termin o data. Ca apoi sa pot sa fac ce imi place. Suna ca un paradox, stiu. Am invatat de cand ma stiu… si totusi simt ca ultimii 4 ani au fost cei mai pasivi, cei in care am adunat cel mai putin, cei in care m-am cenzuart cel mai mult. Vad in luna iulie o scapare… Vad ca abia de atunci incolo va incepe drumul meu adevarat. Dar daca asta e doar ceea ce vreau sa vad? Daca, de fapt, cam asta e tot… ? Daca dupa 20 de ani viata ta chiar se termina? Asta e tot?
Ani buni de zile, cam de pe vremea cand eram clasa a 8-a, am visat constant un loc. Un loc care nu exista (sau nu cred ca exista). L-am visat si azi-noapte. S-ar afla pozitionat, in visul meu, dupa Unirea. Dar eu stiu acum bine cum arata zona de dupa Unirea si nu e ca in visul meu. Pentru ca in visul meu nu sunt atatea cladiri… e foarte mult teren vilan pe partea de vizavi de magazinul Unirea, iar pe partea cu magazinul – un numar moderat de cladiri. Micute si cochete.
Mi-am dat seama ca nu mai am rabdare. Dar deloc! Nu am excelat niciodata la capitolul asta si mereu imi spuneam “nu stiu sa am rabdare”, dar abia acum experimentez ce inseamna sa nu ai. Imi pierd firea usor cand boul care e primul la semafor nu porneste dracului in prima secunda in care s-a facut verde, cand incetineste prea mult un coleg de trafic pentru a trece peste limitatoarele de viteza sau pentru a vira la dreapta, cand primesc explicatii prea detaliate pentru ceva lesne de inteles, cand sunt provocata la discutii complexe pentru ceva ce nu are rezolvare pe loc. Imi pierd firea cand fac inventarul lucrurilor pe care trebuie sa le realizez pana in iulie si nu am rabdare sa treaca timpul o data.
