In noaptea asta vine “mosul ala mai sarac, frate cu Mos Craciun”. Asa imi zicea bunica. Zambeam si imi pregateam ghetutele… Nu am crezut niciodata in Mos Craciun, Mos Nicolae, Iepuras sau alte personaje d-astea fantastice care iti aduc cadouri. Nu stiu de ce, dar ai mei nu au reusit niciodata sa ma convinga de existenta lor, oricat s-au straduit. Mereu puneam prea multe intrebari iar ei se incurcau in raspunsuri si eu tot sceptica ramaneam. Apoi s-au despartit si nu mai aveau timp sa ma convinga de nimic.

In concluzie, stiam ca ei sunt cei care imi aduc cadouri. Aveam grija sa le plasez din timp listele cu pretentiile mele de copil cuminte. Si cum am invatat sa scriu si sa citesc foarte devreme nici nu aveam nevoie de ajutor sa le pregatesc. Faceam liste diferite: una pentru mama, una pentru tata, una pentru bunica. A tatei era cea mai lunga… cu dulciurile care se gaseau cel mai greu. Mama primea in general liste cu jucarii, iar bunica maruntisuri. Nu imi luau doar ce era pe liste. Uneori luau in plus, alteori in minus. Si chiar daca stiam ca ei sunt cei care le cumpara, pentru mine ziua asta avea farmecul ei. Eram foarte entuziasmata. Din pacate am trait traditia “pusului in ghetute” foarte putin ani, ea fiind inlocuita apoi de tot felul de lipsuri (de timp, de bani, de chef…).

Mi-aduc aminte ca mereu imi scoteam si imi aranjam, pe holul de la bunica, (unde am locuit pana in clasa a 4-a) TOATE incaltarile. As in TOATE. Le scoteam din cutii si pe cele de vara… Si aveam pretentia sa gasesc in fiecare sandaluta sau ghetuta ceva. Imi mai amintesc cu placere ca primul cadou “de Mos Nicolae” il primeam de la unchiul meu (“unghi”, cum il poreclisem de cand aveam doar cateva luni si abia invatam sa vorbesc), care locuia cu mine si bunica (si care azi nu mai e printre noi), cand venea acasa de la munca. Nu prea se pricepea el la dulciuri si treburi d-astea, asa ca mereu lua pungutele cu cele mai colorate chestii pe care le vedea la buticul din coltul strazii. Erau niste rahaturi… dar cat imi mai placea sa le primesc! Il si vad: intra, isi arunca chipia in cuier, se aseaza pe lada de la cuier si deschide plasa (una neagra, din carpa) spunand: “Peples, m-am intalnit cu Mosu’ pe drum si mi-a zis sa iti dau astea.”

Urmau cadourile de la mama si bunica. Ele se intelegeau din timp si le puneau impreuna, in ghetutele mele expuse cu grija inca de la 6 seara. Cele mai multe proveneau de la mama, care incepea sa cumpere diverse inca din noiembrie. Nu erau neaparat cele mai scumpe dulciuri, dar erau chestii de sezon sau foarte diferite de ce gasesti in restul anului. Preferatii mei erau banutii de ciocolata inveliti in ambalaj auriu sau argintiu.

Ultimele cadouri erau cele de la tata. Pentru ca, in general, uita ca e Mos Nicolae… sau facea cumparaturile pe ultima suta de metri si ramanea prins in aglomeratia din magazine. Ajungea la bunica ori dupa ce deja adormeam (dar auzeam mereu soneria si ma trezeam instant si pandeam sa aud zgomotul facut de pungile desertate rapid pe hol), ori cu o intarziere de 2-3 zile. Ceea ce uneori era cool, pentru ca deja imi terminam proviziile de la mama si aveam nevoie de altele. Dar in genere era trist… pentru ca, inca de mica, credeam cu tarie ca unele lucruri trebuie sa se intample in anume momente. Si doar atunci! Nu mai tarziu… Adica… Mos Nicolae vine pe 5 spre 6 decembrie, nu in alta seara.

In fiecare an in care nu gasesc nimic in ghetute ma intristez. Stiu ca e o prostie, ca am crescut si ca s-au dus momentele astea. Iar daca eu nu am avut parte de suficiente, teapa mea. Asta e! Si totusi simt ca seara asta nu e una ca oricare alta… E ceva in aer care o face altfel. Sau poate e totul doar in imaginatia mea… Ce stiu sigur e ca atunci cand voi avea un copil, o sa ii umplu ghetutele, de Mos Nicolae, in fiecare an. Pana se muta de acasa. Promit…