Deși prin natura vocației mele ador filmele și le dau mereu prioritate în listele preferințelor mele, când este vorba de ecranizari, destul de rar găsesc unele care să mă mulțumească. Pe scurt, până acum bătăliile ”carte-film” au fost câștigate de carte. Cumva este firesc, pentru că atunci când citești un roman, în mintea ta se desfășoară filmul lui. Iar când cineva chiar face ecranizarea, tu ai niște așteptări formate, care puțin probabil că s-au mulat pe imaginația altcuiva. Dincolo de acest aspect, mai trebuie luat în considerare și faptul că un scenariu de film este, prin definiție, o scriitură foarte vizuală… deci, introspecțiile psihologice din cărți și alte momente puternice, dar pur subiective și care efectiv nu au caracter vizual, nu pot fi transpuse la fel pe peliculă. Deasemenea, și deloc de neglijat, un factor important pentru care ecranizările au șanse mai mici să bată cartea este că un scenariu de lung metraj rareori depășește 120 de pagini… ce pui în ele din cele 600 ale romanului? Ce tai? Ce păstrezi pentru a reuși să transmiți același mesaj?…

Revenind la subiectul despre care vreau să vă vorbesc… ”Soția călătorului în timp” este un alt exemplu în care cartea e muuuult mai bună. Am citit-o în vara-toamna trecută, la final de august început de septembrie. Am terminat-o pe plaja pustie din Constanța. Mi-a plăcut la nebunie!… Elementele de SF trec foarte des într-un plan secundar, relația dintre Clare și Henry fiind cea care ține mereu interesul cititorului treaz.

Henry suferă de o mutație genetică putând să călătorească în timp. Din nefericire nu poate controla momentul în care acest lucru se întâmplă. Clare îl întâlnește prima oară cand are 6 ani și Henry 36, iar el revine în viața ei, în același loc, până când împlinește 18 ani. După câțiva ani în care Clare nu mai știe nimic de el, se intersectează în prezentul amândurora, când ea are 21-22 de ani și el cu 8 mai mult. Henry nu își amintește că ar fi cunoscut-o (pentru că încă nu a ajuns la vârsta de 36), dar se îndrăgostește iremediabil de ea și se căsătoresc. De aici totul devine o înlănțuire de evenimente care vor să te ducă, filă cu filă, spre mesajul central al cărții: ”iubirea adevărată învinge tot, chiar și granițele timpului”. Mi-a plăcut la nebunie mesajul cu care rămâi la final… fără să îți uiți condiția de simplu muritor, te simți un fel de erou. Pentru că știi că ai la îndemână ceva cu care poți îndoi granițele timpului și ale logicii: iubirea.

Ce mi-a plăcut foarte mult la romanul scris de Audrey Niffenegger (publicat în 2003) a fost faptul că diversele momente din viața celor 2 sunt povestite din perspectiva amândurora. Mai mult, prin stilul de narațiune (nelinear), Audrey reușește să creeze un sentiment de bulversare și rupere temporală și cititorului, devenind astfel mai empatic cu personajele.

time travelers wife

Ecranizarea cu același nume a fost lansată în 2009. De adaptarea romanului în scenariu s-a ocupat Bruce Joel Rubin, care a scris și ”Ghost” (se simte pe alocuri…). Robert Schwentke semnează regia, iar protagoniștii sunt interpretați de Eric Bana (l-ați mai văzut probabil în ”Hulk”, ”Troia” și”Hanna”) și Rachel McAdams (care a jucat ulterior în ”Sherlock Holmes”, ”Midnight in Paris” și”The vow”). Castingul mi s-a părut reușit… jocul actorilor la înălțime. DAR… s-au pierdut atât de multe elemente din carte! Mult prea multe! Relația lui Henry cu tatăl său, drama copilăriei sale și încercările lui Henry de a schimba firul destinului, complexitatea relației cu Ingrid (în film personajul ei nu apare deloc, dar în carte are o secvență-cheie), etc.

Acțiunea din ”Soția călătorului în timp” are un iz ușor neverosimil și în carte, dar în film se pierd de tot explicațiile și construcțiile logice pentru situația expusă. Un mare neajuns este și că finalul ecranizării este puțin diferit de cel al cărții, pierzând mult substrat. Pe de altă parte, nu știu dacă ar fi făcut sens, cu restul elementelor scoase… Așadar, recomandarea mea e simplă: citiți cartea și vedeți filmul doar pentru chimia foarte bună dintre Eric Bana si Rachel McAdams.

Voi ați citit cartea? Sau ați văzut filmul? Care v-a plăcut mai mult din cele două?