În acest weekend, după cum deja v-am povestit, am fost la mare. Cum nu concep să merg pe plajă fără o carte bună de lecturat, am trăit o adevărată dramă interioară când am constatat că, din oboseală şi repezeală, nu am luat în bagaj nicio carte. Noroc că Raluca luase două şi a putut să fie astfel generoasă.

Evident, nu puteam face nazuri, aşadar am început să citesc “Magazinul de Sinucideri” (de Jean Teule) fără să ştiu mare lucru despre el. Titlul şi coperta îmi gâdilau curiozitatea, dar nu mi-am setat niciun fel de aşteptări.

Premisele cărţii îmbină frumos originalitatea cu macabrul şi absurdul: într-un viitor apocaliptic o familie deţine un Magazin cu o largă paletă de opţiuni pentru sinucigaşi. Vă spun, cu mâna pe inimă, că deşi am o imaginaţie bogată, nu mi-am închipuit până acum cât de variate pot fi metodele…

Familia Tuvache şi-a crescut copiii întru completă depresie şi acceptare a morţii iminente ca pe o binecuvântare. Să fii deprimat şi lipsit de motivaţie este normalul. Deaceea Alan, cel de-al treilea copil (apărut ca o greşeală – cei 2 soţi au vrut să testeze noile prezervative găurite destinate celor care doreau să moară contactând o boală venerică), devine un fel de blestem şi pată în renumele familiei, când începe de bebeluş să zâmbească şi ulterior să fie de un optimism incurabil. Dar incurabil! Nici tabăra disciplinară nu a reuşit să îl facă să vadă partea goală a paharului şi nici ameninţările constante ale părinţilor nu au avut efect.

Pentru mine povestea spusă de “Magazinul de sinucideri” a fost un fel de satiră, o ironie fină asupra lumii de azi şi a fost o porţie curată de optimism. Pe parcursul celor 120 de pagini naraţiunea curge lin, metaforele macabre te fac să râzi (deşi imediat te pun şi puţin pe gânduri) şi devii spectator la o simplă demonstraţie despre cum, indiferent de context, lumea poate deveni frumoasă, despre cum viaţa merită trăită. Alan reuşeşte să îi schimbe pe toţi cei cu care intră în contact în Oraşul Religiilor Dispărute. Printre mesajele pe care Jean Teule încearcă să le transmită, de mine s-a lipit cel mai bine acesta: oricât de rău merg lucrurile, oricât de nefast pare destinul tău, stă în puterea ta să schimbi ceva, să găseşti o rază de lumină. Singurul rău ireversibil e moartea…

Finalul m-a dezamăgit puţin (o să vă las să aflaţi singuri care era şi dacă este justificat), însă nu îmi dau seama ce altă soluţie, mai bună, ar fi putut exista pentru încheierea poveştii. Cartea face parte din colecţia “Strada Ficţiunii” oferită de Editura All. Ce alte cărţi mi-aţi mai recomanda din această colecţie?