Din cauza faptului că părinţii mei s-au despărţit când eram foarte mică şi tata a fost, în general, absent de la serbările şi activităţile şcolare, iar mama depăşită de situaţie, mereu am fost tratată diferit de colegi. Iar copiii pot fi mai răi decât vă puteţi imagina. Din acel moment pentru mine a devenit extrem de importantă ideea de familie şi am plasat pentru mine însămi, dacă voi deveni părinte, standarde foarte înalte.

O bună bucată a copilăriei şi adolescenţei mele a fost marcată de lipsuri financiare şi de o lipsă a independenţei în această zonă, de multe compromisuri în ceea ce priveşte libertatea de mişcare şi de o acută nesiguranţă a zilei de mâine. De aceea am fost extrem de motivată să depind doar de mine, să am o rezervă indiferent ce se întâmplă. Tot din acest motiv (catalizat şi de altele) pun mare preţ pe libertatea de mişcare, pe respectarea spaţiului meu şi a zonei mele de confort.

Pot spune că situaţiile descrise mai sus pe scurt, au făcut din mine o persoană independentă, capabilă să asigure multă stabilitate şi soluţii la situaţii dificile, cu un palmares decent de reuşite profesionale, cu un potenţial foarte mare pe zona de parenting şi cu ambiţii şi planuri de viitor care deseori mă sperie (deci sunt pe drumul cel bun, dacă e să ne inspirăm din quote-ul acela cu “if your dreams don’t scare, they are not big enough”).

dream big

Mi-e greu să nu observ un paradox (şi afirm asta privind şi spre multe alte situaţii): durerea ne motivează. Lucrurile frumoase iau naştere din întuneric. Cei care ating extremele de sus sunt, deseori, cei care le-au trăit pe cele de jos. Pentru că ei au reuşit să găsească suficientă motivaţie, suficientă putere de a se auto-depăşi astfel încât să fie siguri că niciodată nu se vor întoarce în acel loc. Succesul, fericirea, împlinirea… toate îşi au sursa în trăiri mizere, în traume. E dificil să îţi împingi limitele când rutina ta zilnică e îmbrăcată în confort şi siguranţă, e greu să vrei să obţii totul dacă nu ai aflat ce înseamnă să ai nimic.

Iar eu, naivă, am crezut mereu că iubirea (în sensul ei larg, profund) este cea care motivează. Dacă m-am înşelat?