Detest oamenii prosti. Recunosc! Si probabil ca nu sunteti prea socati sa cititi asta. Dar va spun cu mana pe inima ca cel mai rau ma scot din pepeni oamenii mediocri SI rai. Mi se pare ca acestia sunt cea mai periculoasa specie. Mediocritatea nu le va permite sa isi constientizeze si controleze rautatea, iar aceasta din urma ii va indemna sa o imprastie peste tot pe prima, alaturi de o doza de venin, facandu-i ferm convisi ca de fapt sunt o valoare nedescoperita. Iar noi, restul, calaii lor.

Tintele acestor indivizi sunt, cu preponderenta, oamenii care incearca sa faca ceva util si educativ pentru societate. Aceasta specie de fiinta vie (mi-e greu sa o numesc OM) va ataca si critica in mod constant initiativele cu un impact concret asupra societatii. Le va identifica punctele slabe si va lovi in ele cu aroganta si superioritate. Niciodata constructiv. Pentru ca scopul nu e de a fi util, pentru ca stie ca nu are cum sa fie util in mod real. Ar trebui sa nu fie mediocru. Asadar, se gandeste sa isi fie util siesi, sa faca de asa natura incat sa se simta mai bine despre sine. Si cum nu se poate simti mai bine despre sine cu un rezultat REAL, isi creaza o imagine mai buna a sa patand-o pe a celorlalti. Crede ca daca scade din valoarea si din meritele altcuiva, ale sale vor fi brusc mai mari. Iar el va fi un fel de erou care a salvat lumea de la o initiativa excelenta, dar imperfecta. Caragiale ar spune simplu: “Amice, esti idiot!“. Tatal meu, mai trecut prin viata si prin propriile-i batalii cu morile de vant, probabil ar stiliza si mai mult, mesajul devenind un simplu gest. Cu degetul. Dar eu sunt in plinul acelei etape din viata in care imi pun probleme etice, preaslavesc dreptatea Universala si nu inteleg prea bine cum anume se stabileste echilibrul in natura. Si iata cum ma aleg cu dureri de cap care tind sa devina cronice…

Deasemenea, cel mai rau ma scot din pepeni acesti oameni nu cand ma ataca pe mine, ci cand ii ataca pe altii sau proiecte in care sunt implicate echipe intregi. De ce? Pentru ca un atac direct la adresa mea este mai usor de gestionat pentru mine, simt ca am mai multa putere. In cea de-a doua situatie, mi-e mai greu sa trimit aschia la origini asa direct. Trebuie sa fiu diplomata, rabdatoare. La primul raspuns. Al doilea. Al treilea. Al 15-lea. Si pentru a face asta, imi dau seama la un moment dat ca trebuie sa… tac. Pentru ca raspunsurile mele, oricat de pertinente si diplomate ar fi, nu ii servesc lui in mod concret ca fiind purtatoare de informatie, ci ca fiind carlige de care se poate agata pentru a continua discutii absurde in urma carora se simte bine pentru ca primeste ceva ce nu are in umila-i existenta: ATENTIE!

Asadar… solutia finala este sa tac. In timp ce tot ceea ce compune personalitatea mea urla si mocneste. Pentru ca eu inca nu asociez tacerea cu intelepciunea. Pentru ca eu inca am senzatia ca tacerea este, de multe ori, pasivitate. Iar pasivitatea poate deveni usor o arma letala. Si tac. Si intr-un final totul se opreste, revine la normal. Fiecare isi vede mai departe de viata, ca si cand nici nu ne-am fi intersectat. Si iat-o: cea mai inutila intalnire – cea care nu schimba nimic.