În ultima vreme mi-am impus să fiu puţin mai activă şi să las maşina acasă ori de câte ori pot. Mai ales de când primăria Voluntari a introdus celebrul autobuz numărul 1, din 30 în 30 de minute, cu staţie fix în faţa complexului. Îmi place să merg pe jos, mai ales dacă sunt însoţită de playlist-ul favorit şi dacă vremea este frumoasă.

E un moment perfect pentru mine: muzică, aer liber, multă verdeaţă (drumul până la muncă trece pe lângă o padure, pe deasupra unui lac, etc.) ÅŸi gândurile mele. Asta dacă nu mă întâlnesc în staÅ£ie cu diverÅŸi cunoscuÅ£i dornici de conversaÅ£ie. Åži fiind vecini (dar cu care nu am niciun alt contact, decât cel din staÅ£ie), trebuie să trec pe modul “small talk”. Detest asta! Să ne înÅ£elegem: uneori se întâmplă să mă întâlnesc cu oameni cu care am împărÅ£it ceva în aceÅŸti 2 ani (cafele, sărbători, prăjituri făcute în casă, acÅ£iuni de ajutorare a animăluÅ£elor ÅŸi/sau de curăţare a naturii, etc.) ÅŸi conversaÅ£ia începe ÅŸi se manifestă natural, pe baza unei legături deja existente. E cu totul altceva! Dar când persoane despre care nu ÅŸtiu NIMIC (nici măcar prenumele) încep să mă bombardeze cu poveÅŸti despre ce au făcut în weekend, cu întrebări despre “ce fac? unde merg? de ce fac aia? de ce ascult muzică la căşti?”… îmi ies din sărite! Mi se distruge toată liniÅŸtea interioară ÅŸi zumzetul albinelor e dat pe “mute”.

Mai mult, nu îmi dau seama cum ar trebui să reacÅ£ionez corect din punct de vedere social. Sigur, trebuie să acceptăm că unele persoane sunt mai sociabile decât altele. ÃŽnsă… când devine PREA sociabil? Ce s-a întâmplat cu politicosul “Salut” ÅŸi graÅ£iosul zâmbet discret de la momentul întâlnirii ÅŸi ÅŸarmantul “O zi frumoasă” la despărÅ£ire? Când cineva vorbeÅŸte cu mine, mă simt aiurea să îmi las căştile în urechi ÅŸi să îl ignor. Mai ales când este vorba despre cineva care mi-este, totuÅŸi, vecin.

Apoi, altă dilemă: cum ar trebui să reacÅ£ionezi când te afli deja într-o conversaÅ£ie cu o persoană (din categoria “ne ÅŸtim numele, animalele de companie ÅŸi calitatea produselor care ne părăsesc bucătăriile”) ÅŸi intervine ÅŸi necunoscutul. Cu un salut ÅŸi apoi cu păreri despre subiectul de discuÅ£ie. Dar d-alea gen “ah, păi eu nu înÅ£eleg de ce vrei să faci cezariană, nu e bine. Mamele noastre năşteau natural. Nu te gândeÅŸti la copil?”… WTF?! Mă enervez doar când îmi amintesc! Nu, nu e femeie. Nu, nu e în vârstă. Nu, nu e medic. Åži chiar dacă astea nu ar putea constitui argumente legate de motivul pentru care cred atitudinea impertinentă, faptul că emitea concluzii despre cum ar trebui să decidă o persoană străină ceva legat de corpul ÅŸi copilul ei, cred că stă în picioare la categoria “Dude, where is your common sense?”.

De dimineaţă eu am avut “plăcerea” să aflu că TREBUIE să arunc căştile pentru că îmi fac rău ÅŸi că îmi trăiesc viaÅ£a în mod eronat alegând să iau atitudine la violenÅ£a verbală stradală. Oare ce o să îmi aducă ziua de mâine? Vă spun eu: o altă oră de plecat de acasă.

Dacă o să îl ignor total ÅŸi o să îmi las căştile în urechi, o să par nesimÅ£ită. Dacă îi voi spune că nu am chef de conversaÅ£ie mă voi trezi cu “De ce? Ai păţit ceva?” ÅŸi va trebui să îi explic că nu, dar că nu cred că avem chestii în comun sau despre care să îmi facă plăcere să vorbesc. Åži voi fi scorpia arogantă. Dacă îi voi explica faptul că e nepoliticos să ai păreri vehemente despre necunoscuÅ£i ÅŸi deciziile lor de viaţă (mai ales când ele nu îţi sunt cerute), voi părea maliÅ£ioasă ÅŸi exagerată. Sunt într-o dilemă, zău aÅŸa! AÅŸtept sugestii (ÅŸi reclamaÅ£ii, dacă credeÅ£i că e cazul)!