În ultima vreme mi-am impus să fiu puţin mai activă şi să las maşina acasă ori de câte ori pot. Mai ales de când primăria Voluntari a introdus celebrul autobuz numărul 1, din 30 în 30 de minute, cu staţie fix în faţa complexului. Îmi place să merg pe jos, mai ales dacă sunt însoţită de playlist-ul favorit şi dacă vremea este frumoasă.

E un moment perfect pentru mine: muzică, aer liber, multă verdeaţă (drumul până la muncă trece pe lângă o padure, pe deasupra unui lac, etc.) şi gândurile mele. Asta dacă nu mă întâlnesc în staţie cu diverşi cunoscuţi dornici de conversaţie. Şi fiind vecini (dar cu care nu am niciun alt contact, decât cel din staţie), trebuie să trec pe modul “small talk”. Detest asta! Să ne înţelegem: uneori se întâmplă să mă întâlnesc cu oameni cu care am împărţit ceva în aceşti 2 ani (cafele, sărbători, prăjituri făcute în casă, acţiuni de ajutorare a animăluţelor şi/sau de curăţare a naturii, etc.) şi conversaţia începe şi se manifestă natural, pe baza unei legături deja existente. E cu totul altceva! Dar când persoane despre care nu ştiu NIMIC (nici măcar prenumele) încep să mă bombardeze cu poveşti despre ce au făcut în weekend, cu întrebări despre “ce fac? unde merg? de ce fac aia? de ce ascult muzică la căşti?”… îmi ies din sărite! Mi se distruge toată liniştea interioară şi zumzetul albinelor e dat pe “mute”.

Mai mult, nu îmi dau seama cum ar trebui să reacţionez corect din punct de vedere social. Sigur, trebuie să acceptăm că unele persoane sunt mai sociabile decât altele. Însă… când devine PREA sociabil? Ce s-a întâmplat cu politicosul “Salut” şi graţiosul zâmbet discret de la momentul întâlnirii şi şarmantul “O zi frumoasă” la despărţire? Când cineva vorbeşte cu mine, mă simt aiurea să îmi las căştile în urechi şi să îl ignor. Mai ales când este vorba despre cineva care mi-este, totuşi, vecin.

Apoi, altă dilemă: cum ar trebui să reacţionezi când te afli deja într-o conversaţie cu o persoană (din categoria “ne ştim numele, animalele de companie şi calitatea produselor care ne părăsesc bucătăriile”) şi intervine şi necunoscutul. Cu un salut şi apoi cu păreri despre subiectul de discuţie. Dar d-alea gen “ah, păi eu nu înţeleg de ce vrei să faci cezariană, nu e bine. Mamele noastre năşteau natural. Nu te gândeşti la copil?”… WTF?! Mă enervez doar când îmi amintesc! Nu, nu e femeie. Nu, nu e în vârstă. Nu, nu e medic. Şi chiar dacă astea nu ar putea constitui argumente legate de motivul pentru care cred atitudinea impertinentă, faptul că emitea concluzii despre cum ar trebui să decidă o persoană străină ceva legat de corpul şi copilul ei, cred că stă în picioare la categoria “Dude, where is your common sense?”.

De dimineaţă eu am avut “plăcerea” să aflu că TREBUIE să arunc căştile pentru că îmi fac rău şi că îmi trăiesc viaţa în mod eronat alegând să iau atitudine la violenţa verbală stradală. Oare ce o să îmi aducă ziua de mâine? Vă spun eu: o altă oră de plecat de acasă.

Dacă o să îl ignor total şi o să îmi las căştile în urechi, o să par nesimţită. Dacă îi voi spune că nu am chef de conversaţie mă voi trezi cu “De ce? Ai păţit ceva?” şi va trebui să îi explic că nu, dar că nu cred că avem chestii în comun sau despre care să îmi facă plăcere să vorbesc. Şi voi fi scorpia arogantă. Dacă îi voi explica faptul că e nepoliticos să ai păreri vehemente despre necunoscuţi şi deciziile lor de viaţă (mai ales când ele nu îţi sunt cerute), voi părea maliţioasă şi exagerată. Sunt într-o dilemă, zău aşa! Aştept sugestii (şi reclamaţii, dacă credeţi că e cazul)!