Tăcerea ultimelor două săptămâni a fost generată de un haos interior, de numeroase contradicţii raţiune-pasiune pe care le-am avut de analizat şi integrat în viaţa mea. A trebuit să iau alegeri. Spuneam acum ceva ani, prin 2008 parcă, despre cum noi ne exercităm dreptul la decizie în fiecare zi, în fiecare moment. Şi despre cum eu acord o mare atenţie acestora… pentru că sunt unele decizii pe care le iei şi nu le uiţi niciodată.

Această perioadă a fost una a alegerilor, aşadar. Am luat unele, am revenit asupra lor, am mai cântărit avantaje-dezavantaje şi tot aşa. Părându-mi că nu se va sfârşi niciodată… Ceea ce doream eu, ceea ce era firesc pentru mine… nu se pupa cu ceea ce era raţional, sigur. Alegerile mele nu mă mai influenţează doar pe mine (între noi fie vorba, niciodată nu m-au influenţat doar pe mine. Cumva, mereu, până acum, a existat cineva care să depindă de mine şi, deci, de deciziile mele.). Cum procedezi atunci? Ce alegi şi cum în momentul în care inima ta nu se drăgăleşte cu mintea ta? Cred că nu există un răspuns corect pentru asta.

Doar că după două săptămâni în care mi-am chinuit şi mintea şi inima, am luat o decizie. Am ales să risc. Am ales să îmi setez un nou standard. Mai sus. Mai plin de obstacole. Mai nesigur. Dar am ales. Şi din momentul în care mi-am asumat ce am ales… o pace interioară s-a aşternut, un sentiment de bine, de optimism şi de împăcare mi-a însoţit cafeaua de dimineaţă. Într-un mod iraţional, ţinânând cont de faptul că poate mai adecvat era să mă tem, să îmi fac probleme, să caut marje de siguranţă. Doar că eu, deşi nu mi-e clar exact cum, ŞTIU că totul va fi bine.

Poate că vi se pare că vorbesc în dodii şi promit că la momentul potrivit voi fi mai specifică legat de misterul tăcerii din aceste două săptămâni şi voi vorbi mai concret despre care decizii. Pentru moment rămâne atât: am avut de făcut nişte alegeri, am ales cu inima. Wish me luck! 🙂