Sambata dupa-masa spre seara. Vreme superba! Soare bland, vant mieros (ca un fel de briza citadina), parfum de primavara in aer. Eu, Tudor si un prieten drag decidem ca o plimbare in parc e taman buna. Vrem sa evitam potentiala aglomeratie din Herastrau si ne gandim ca parculetul din Kiseleff e perfect.

O strada paralela cu Kiseleff. Locuri de parcare berechet. Eu la volan. Parchez in fata unui Bentley al carui sofer pare ca asteapta ceva/pe cineva. Masinile sunt “bot in bot”. Tocmai ce trag frana de mana si ma pregatesc sa ies, cand soferul masinii (individ pe la aproximativ 30 de ani, cu camasa – cu 3 nasturi deschisi – si sacou) incepe sa dea flash-uri si sa gesticuleze sictirit. Primul meu instinct: ma uit in jur sa vad daca nu cumva am parcat intr-o zona in care nu e permis. Nu, e ok. Niciun semn rutier in directia asta. Deschide portiera si arunca in sila niste cuvinte care alcatuiau (aproximativ) urmatorul enunt: “da mai in spate, ce nu vezi? Am roata lipita de bordura!”. Eu, neauzind prea bine, cer informatii de la Tudor, care iesise deja din masina. Diplomat si impaciuitor, el spune: “Da putin mai in spate, te rog.”. Dau.

Cobor din masina si imi dau seama ca nu are sens ce am facut pentru ca el nu avea NIMIC parcat in spate, iar eu oricum nu pusesem masina lipita de a lui. El are in continuare o atitudine aroganta, un dispret afisat la adresa mea si a calitatii mele de sofer. Aroganta si misoginism – combinatia care ma scoate din pepeni. Intreb totusi politicos: “Ma scuzati, puteti sa imi spuneti care este problema?”/”Nici una, hai gata!” (tonul agresiv este insotit si de o privire menita sa ma intimideze) Respir adanc si mai incerc o data (intre timp privesc atent masina lui si imi dau seama ca parcase lipind violent o roata de bordura – lucru pe care nu aveam cum sa il vad de pe locul soferului): “Totusi, as vrea sa stiu ce anume am facut?”/ “Nimic, gata! O zi buna!”

Din acest moment nu mai sunt mandra de atitudinea mea. Ma intorc catre insotitorii mei si le spun: “Ah, e doar dobitoc si altii sunt vinovati pentru ca el nu stie sa parcheze” si plec in timp ce el bombane (nu inainte sa ii retin numarul de inmatriculare, pentru orice eventualitate). Am gresit. Dupa cum am spus, aroganta in asociatie cu misoginismul ma fac sa izbucnesc. Imi dau seama insa ca nu e matur din partea mea. Va trebui sa lucrez la reactiile vulcanice pe care le am. Trebuia sa spun, pe acelasi ton calm de pana atunci: “Ah, e ziua in care oferim aroganta in mod gratuit doar pentru ca atat putem. Am inteles!”, sa ma urc in masina si sa o mut la loc. Sau sa fac asta fara sa spun nimic.In fond, nu era problema mea modul defectuos in care el parcase. O atitudine politicoasa m-ar fi ajutat sa empatizez cu problema sa, insa cea pe care mi-a oferit-o nu merita niciun act de bunavointa.

In ultima vreme am identificat numeroase atitudini arogante in jurul meu. Este epidemie, oameni buni? In fine… Noroc ca soarele de primavara, cafeaua de la Starbucks si conversatia placuta pe care am reusit sa o purtam pe aleile parcului au fost mai mult decat suficiente pentru a face rapid uitata starea de iritare indusa de acest incident.

Totusi, ma intreb: cum era cel mai bine sa reactionez? Voi cum ati fi procedat in locul meu?