Cei care mă cunosc știu că nu e indicat să îmi ofere cadou flori în ghiveci. Spre dezamăgirea bunicii și a mamei, care deja se vedeau cultivând sere întregi să mi le dea acasă, eu m-am dovedit în această familie a fi un anti-talent în ceea ce privește îngrijirea lor. Ori le usuc pentru că uit să le pun apă, ori le înec din prea mult exces de zel… cum-necum, sunt un fel de villain al florilor în ghiveci.

Am reușit o singură dată să cresc un cactus. Pentru că nu avea nevoie de mare atenție și faptul că uitam să îl ud l-a făcut pe el să se simtă ca acasă. Mai ales că l-am și uitat în plină vară într-un loc direct expus la soare… Ei bine, lui i-a venit de hac Don Figaros. Lui îi plac plantele, ca oricărei pisici. Puțin prea mult, chiar. Le consideră salata sa personală. Cu cactusul nu i-a mers… și a luat-o foarte personal. Găseam aproape zilnic ghiveciul dărâmat. Într-o zi am renunțat să mai tot curăț de pe podea pâmântul, așa că am plasat cactusul la o vecină.

De orhideele si begoniile pe care le-am primit de-a lungul anilor de la admiratori, iubiți sau prietene nici nu vă mai povestesc. Au sfârșit toate tragic în mai puțin de o lună de la momentul sosirii în viața mea. Nu mă înțelegeți greșit: ador verdele, iubesc să citesc într-o cameră plină de plante sau într-o grădină fără fund. Doar că nu trebuie să fiu lăsată să am grijă de ele.

Cu toate acestea, după ce m-am mutat la casa mea, mi-a fost greu să nu îmi fac planuri de amenajare a micului balcon de la dormitor. Priveliștea asigură mult verde la orizont, ca atare mi-am zis că mă voi mulțumi cu masă, două scaune și o umbreluță, fără plante. Dar vai! Vecinii din blocul de vizavi au început de la vară la vară să aducă tot mai mulți co-locatari verzi, găzduiți în ghivece care mai de care mai colorate și îmbulinate. Parcă vroiam si eu jardiniera mea… măcar una. Cât de greu să fie?

Mama a încercat să mă ajute și mi-a plantat anul trecut petunii într-o jardinieră și mi-a dat-o cu totul acasă. N-a mers prea bine… mai spre toamnă am pus eu în locul lor niște flori luate din magazin. Nici aia nu a fost o poveste cu happy-end. Am zis că e clar… vara asta caut imitații artificiale reușite și le înfig în jardinieră. Dar de Constantin și Elena mama îmi dă cadou două plicuri cu semnințe de flori de piatră: ”Mai ții minte cum îți plăceau în copilărie? M-ai pus să plantez în toată curtea. Numărai fiecare culoare nouă care apare. Hai, ia-le. Nu-s deloc pretențioase. Se cresc ușor…”.

Le-am luat. Cu inima strânsă. Le-am plantat ca la carte (la propriu – am luat o carte și am urmat instrucțiunile ad litteram). Apoi am așteptat… și am așteptat. Au ieșit timide câteva. Foarte-foarte timide. Cât vârful acului. Doar în extremele jardinierei. Apoi au venit zilele alea friguroase și ploioase din ”iuniele de toamnă”, cum l-am botezat eu. S-au oprit. Au rămas cât vârful acului. ”Gata! Le-am exterminat și pe astea…”. Totuși, când a dat soarele… au început să crească. Săracele, stăteau înghesuite în extremele jardinierei. (Nu știu de ce au crescut așa, eu am plantat simetric, pe cuvânt!…)

Mama mi-a zis să le mut, să le împrăștii eu frumos în ghiveci. Să le fac loc. Să le dau șansa să respire. ”Ce să pățească, mamă? Le iei ușor cu rădăcină și le muți 5 cm mai încolo. Le uzi după și dimineața sunt ca noi.” Aham… n-a mers așa. Dimineața mai toate erau inerte și pleoștite. ”Gata! Sunt oficial o asasină de flori.”. Atât de rău îmi părea de ele… parcă deja le vedeam înflorind! Cu o zi în urmă chiar îmi permisesem să mă întreb copilăros oare ce culori or fi?

Parcă totuși nu îmi venea să abandonez… Nu era vorba despre o orhidee la maturitate primită la un eveniment social. Erau florile mele de piatră care fuseseră înițial niște granule mici, ca de piper măcinat, la naiba! Așa că… am început să mă rog de ele: ”hai, nu muriți! Promit să îmi aduc aminte să vă ud zilnic. Serios! Uite, vă pun și muzică…”. Văzusem într-un film c-ar merge.

O fi fost asta, o fi fost un mini-miracol, o fi fost ceva în aer, nu știu. Cert e că și-au revenit! Nemaifiind înghesuite au reușit să crească înalte și dese. Iar acum câteva zile am văzut surpriza: mulți-mulți boboci! Am reușit… chiar am reușit! În mod oficial am reușit să nu le omor. Ce paradox! Plante mai mari și mai rezistente nu au reușit… ele, însă, da! Firave, micuțe, delicate și cât vârful unui ac la pornirea drumului, au reușit! Unde pui că și anotimpul le-a fost ostil! Cred că îmi place de ele pentru că mi-aduc aminte de cineva…

Acum ies în fiecare dimineață pe balcon să îmi răspund la întrebarea ”oare ce culori sunt?”. Până acum răspunsurile au fost fuchsia, oranj și galben. 🙂 To be continued.

14070012