Epopeea florilor de piatră

Cei care mă cunosc È™tiu că nu e indicat să îmi ofere cadou flori în ghiveci. Spre dezamăgirea bunicii È™i a mamei, care deja se vedeau cultivând sere întregi să mi le dea acasă, eu m-am dovedit în această familie a fi un anti-talent în ceea ce priveÈ™te îngrijirea lor. Ori le usuc pentru că uit să le pun apă, ori le înec din prea mult exces de zel… cum-necum, sunt un fel de villain al florilor în ghiveci.

Am reuÈ™it o singură dată să cresc un cactus. Pentru că nu avea nevoie de mare atenÈ›ie È™i faptul că uitam să îl ud l-a făcut pe el să se simtă ca acasă. Mai ales că l-am È™i uitat în plină vară într-un loc direct expus la soare… Ei bine, lui i-a venit de hac Don Figaros. Lui îi plac plantele, ca oricărei pisici. PuÈ›in prea mult, chiar. Le consideră salata sa personală. Cu cactusul nu i-a mers… È™i a luat-o foarte personal. Găseam aproape zilnic ghiveciul dărâmat. ÃŽntr-o zi am renunÈ›at să mai tot curăț de pe podea pâmântul, aÈ™a că am plasat cactusul la o vecină.

De orhideele si begoniile pe care le-am primit de-a lungul anilor de la admiratori, iubiți sau prietene nici nu vă mai povestesc. Au sfârșit toate tragic în mai puțin de o lună de la momentul sosirii în viața mea. Nu mă înțelegeți greșit: ador verdele, iubesc să citesc într-o cameră plină de plante sau într-o grădină fără fund. Doar că nu trebuie să fiu lăsată să am grijă de ele.

Cu toate acestea, după ce m-am mutat la casa mea, mi-a fost greu să nu îmi fac planuri de amenajare a micului balcon de la dormitor. PriveliÈ™tea asigură mult verde la orizont, ca atare mi-am zis că mă voi mulÈ›umi cu masă, două scaune È™i o umbreluță, fără plante. Dar vai! Vecinii din blocul de vizavi au început de la vară la vară să aducă tot mai mulÈ›i co-locatari verzi, găzduiÈ›i în ghivece care mai de care mai colorate È™i îmbulinate. Parcă vroiam si eu jardiniera mea… măcar una. Cât de greu să fie?

Mama a încercat să mă ajute È™i mi-a plantat anul trecut petunii într-o jardinieră È™i mi-a dat-o cu totul acasă. N-a mers prea bine… mai spre toamnă am pus eu în locul lor niÈ™te flori luate din magazin. Nici aia nu a fost o poveste cu happy-end. Am zis că e clar… vara asta caut imitaÈ›ii artificiale reuÈ™ite È™i le înfig în jardinieră. Dar de Constantin È™i Elena mama îmi dă cadou două plicuri cu semninÈ›e de flori de piatră: ”Mai È›ii minte cum îți plăceau în copilărie? M-ai pus să plantez în toată curtea. Numărai fiecare culoare nouă care apare. Hai, ia-le. Nu-s deloc pretenÈ›ioase. Se cresc uÈ™or…”.

Le-am luat. Cu inima strânsă. Le-am plantat ca la carte (la propriu – am luat o carte È™i am urmat instrucÈ›iunile ad litteram). Apoi am aÈ™teptat… È™i am aÈ™teptat. Au ieÈ™it timide câteva. Foarte-foarte timide. Cât vârful acului. Doar în extremele jardinierei. Apoi au venit zilele alea friguroase È™i ploioase din ”iuniele de toamnă”, cum l-am botezat eu. S-au oprit. Au rămas cât vârful acului. ”Gata! Le-am exterminat È™i pe astea…”. TotuÈ™i, când a dat soarele… au început să crească. Săracele, stăteau înghesuite în extremele jardinierei. (Nu È™tiu de ce au crescut aÈ™a, eu am plantat simetric, pe cuvânt!…)

Mama mi-a zis să le mut, să le împrăștii eu frumos în ghiveci. Să le fac loc. Să le dau È™ansa să respire. ”Ce să pățească, mamă? Le iei uÈ™or cu rădăcină È™i le muÈ›i 5 cm mai încolo. Le uzi după È™i dimineaÈ›a sunt ca noi.” Aham… n-a mers aÈ™a. DimineaÈ›a mai toate erau inerte È™i pleoÈ™tite. ”Gata! Sunt oficial o asasină de flori.”. Atât de rău îmi părea de ele… parcă deja le vedeam înflorind! Cu o zi în urmă chiar îmi permisesem să mă întreb copilăros oare ce culori or fi?

Parcă totuÈ™i nu îmi venea să abandonez… Nu era vorba despre o orhidee la maturitate primită la un eveniment social. Erau florile mele de piatră care fuseseră îniÈ›ial niÈ™te granule mici, ca de piper măcinat, la naiba! AÈ™a că… am început să mă rog de ele: ”hai, nu muriÈ›i! Promit să îmi aduc aminte să vă ud zilnic. Serios! Uite, vă pun È™i muzică…”. Văzusem într-un film c-ar merge.

O fi fost asta, o fi fost un mini-miracol, o fi fost ceva în aer, nu È™tiu. Cert e că È™i-au revenit! Nemaifiind înghesuite au reuÈ™it să crească înalte È™i dese. Iar acum câteva zile am văzut surpriza: mulÈ›i-mulÈ›i boboci! Am reuÈ™it… chiar am reuÈ™it! ÃŽn mod oficial am reuÈ™it să nu le omor. Ce paradox! Plante mai mari È™i mai rezistente nu au reuÈ™it… ele, însă, da! Firave, micuÈ›e, delicate È™i cât vârful unui ac la pornirea drumului, au reuÈ™it! Unde pui că È™i anotimpul le-a fost ostil! Cred că îmi place de ele pentru că mi-aduc aminte de cineva…

Acum ies în fiecare dimineață pe balcon să îmi răspund la întrebarea ”oare ce culori sunt?”. Până acum răspunsurile au fost fuchsia, oranj È™i galben. 🙂 To be continued.