Am avut două săptămâni negre. Multe incidente neplăcute. De atmosfera cărora nu am reuşit să mă detaşez în niciuna din zilele în care m-am pus în faţa ferestrei de notepad să scriu… Şi mereu click-ul pe “x” îmi dădea un gust amar, pentru că ştiam că am o datorie… că trebuie să spun o poveste… că trebuie să nu o acopere “focul” uitării, aşa cum cel fizic a făcut-o.

Chiar şi acum, la ceva timp de la momentul întâmplării, rememorarea incidentelor nu mă lasă să fiu lucidă şi să scriu. Voi incerca să nu judec, să nu mă întreb “de ce?” şi “cum?”. Vă voi povesti doar despre seara lui 26 octombrie.

Ora 21:20, zona Batiştei. Intru într-un supermarket, caut cu privirea raftul cu candele. Le văd repede. Roşii, capace aurii sau argintii. Jos de tot stau unele albe, simple. E singurul pachet… îl iau. Plătesc absentă.

Ora 21:35, în faţă la TNB. O doamnă stă de vorbă cu 2 tipi, are în braţe o pisică albă, învelită într-un fel de hăinuţă. Mă apropii de ea şi o întreb: “Îmi cer scuze, aţi venit pentru Flash Mob?”. Dă din cap că da. O întreb dacă pot să mângâi pisica, îmi spune că da. Astfel aflu că o cheamă Blache, este salvată relativ recent şi foarte fragilă, face periodic diverse tratamente.

Mă aşez pe o bancă, scot din geantă pachetul de candele albe. Privesc spre zona unde staţionează maşinile, căutând cu privirea o faţă cunoscută. Simt aerul rece şi îmi dau seama că vremea e destul de potrivnică azi. Nici ora nu e una bună de scos oamenii din casă… Suntem doar 5. Şi totuşi sper să vină mai mulţi. Petrec 10 minute cu privirea în pământ. Azi nu îmi aduc aminte la ce m-am gândit în acel timp. Ştiu doar că atunci când am ridicat capul aleea găzduia deja 20-25 de persoane. Este 21:50. Privesc spre zona de maşini… Văd faţa pe care o aşteptam… Mă recunoaşte, ne salutăm din priviri şi ne strângem mâna. Fără cuvinte. Apoi ea sparge tăcerea: “Mă gândeam că ar fi frumos să aranjăm candelele într-un şir… cât de lung putem. Şi apoi să facem câteva poze… să le trimitem la Cluj… să ştie că…”. Da, un şir până la cer… o idee pe care ţi-ai dori să nu o ai.

În încă 5 minute observ că numărul oamenilor prezenţi aproape s-a dublat. Aşezăm în tăcere candelele. E un şir mai lung decât credeam să fie. Mă face să zâmbesc. Întreb: “Oare din cei prezenţi o cunoştea cineva personal pe Doamna Tereza?”. Răspunsul vine rapid: “Nu…”. Suntem 50 de oameni îndureraţi de pierderea cuiva pe care nu cunoşteam personal. Ce complex e sufletul uman! Şi câtă iubire trebuie să emane el pentru a câştiga respectul şi afecţiunea necondiţionate a cel puţin 50 de străini!… Mă uit la ceas şi îmi dau seama că într-un minut e 22:00… Doina ştie, dar cumva nu are tăria să o spună cu voce tare. Eu ştiu şi de ce… Sparg tăcerea… “E 22:00… ar trebui să le aprindem.” Îmi amintesc că glasul meu abia s-a auzit, cuvintele mi-au părăsit firav gândurile. Cu toate acestea, simultan, de-a lungul şirului format, 3 oameni am început să aprindem candelele… În 3 minute avem o alee de lumină caldă. Afara e atat de rece… dar candelele ard blând. Şi eu simt cum obrajii îmi iau foc… Nimeni nu a avut puterea de a spune cu voce răspicată “E ora 22:00”… Şi totuşi este 22:00.

Cu fix 24 de ore mai devreme un adăpost privat de animale era incendiat. Cu aproape 24 de ore în urmă o femeie extraordinară, pe nume Tereza, refuza să părăsească adăpostul fără a salva din vieţile fiinţelor pe care le îngrijea cu devotament de ani de zile. Cu aproape 24 de ore înainte încerca să deschidă uşile ieşirii dintr-un Infern creat de un “om”. Cu aproape 24 de ore înainte ajungea la zona unde erau pisicile, în ciuda fumului care nu o mai lăsa să respire şi a flăcărilor care nu iertau… Cu aproape 24 de ore înainte, Doamna Tereza îşi dădea seama că ieşirea e blocată şi nu are cum să mai iasă. Cu aproape 24 de ore în urmă lua în braţe pentru ultima oară pisica preferată şi o împingea prin spărtura din zid. Apoi încă un suflet. Apoi încă unul. Apoi totul devenea negru…

Cu 18 de ore în urmă ancheta stabilea că “o lumânare nesupravegheată” a mistuit o hală imensă. “O lumânare” a aprins din mai multe locuri focul şi a pus la lucru 3 auto-speciale timp de 6 ore. O lumânare pe care NU cel care a ameninţat cu moartea şi care avea în palmares numeroase plângeri pentru violenţă a aprins-o, ci chiar Doamna Tereza care în atâţia ani nu a folosit altceva decât lanterne de capacitate mare.

Cu 10 ore în urmă aflam vestea: incendiu la Cluj, 121 de suflete au zburat spre cer. Unul al Terezei… Cu 9 ore în urmă Doina propunea să ne vedem la TNB, să aducem un mic omagiu. Cu 9 ore în urmă simţeam o nevoie disperată de a face ceva, cât de mic, pentru un om atât de minunat. Cu o oră în urmă paşii mei porneau spre o întâlnire pe care mi-aş fi dorit să nu o am niciodată. Cu 40 de minute în urmă plăteam nişte candele pe care nu mi-aş fi dorit să fie nevoie să le aprind. Cu 20 de minute în urmă vedeam cum nu sunt singură. Cu 10 minute în urmă mâinile îmi tremurau şi nu îmi dădeam seama dacă e de la frig sau nu. Cu 5 minute în urmă se împlineau 24 de ore de când pămăntul era mai sărac…

Nu trebuie să uităm ce s-a întâmplat la Cluj! Nu avem voie să uităm ce s-a întâmplat la Cluj! Nu putem să acceptăm ce s-a întâmplat la Cluj! N-avem nicio scuză să uităm ce s-a întâmplat la Cluj!… Azi, o petiţie. Mâine, un pas mai aproape de dreptate.

Rămas bun, Doamna Tereza! Şi datorită dvs., cândva, copilul meu va ştii că EROII sunt printre noi.