Am ajuns să mă împac cu ideea că orice aș face nu voi uita niciodată de septembrie. De 1 septembrie. Copil fiind, apoi adolescentă, am trăit mereu cu zâmbetul pe buze la finalul verii. Ce dacă se încheia vacanța de vară? Pe 1 septembrie era petrecere mare! Ca pentru un frate mai mare. Ba chiar mai cu fast, căci dacă am fi fost frați pe bune nu știu dacă ne-am fi înțeles atât de bine. Pe 1 septembrie deveneai mai înțelept, Rav!

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Din acel moment 1 septembrie a durut ca nimic altceva… ca un reminder constant al faptului că nu mai ești lângă mine. Mi-am zis că urăsc toamna din acel moment! Am încercat cât am putut… până am obosit. Fir-ar să fie, Rav… realitatea este că luna septembrie e mai frumoasă ca oricare. Apoi am încercat să uit, să ignor complet că există. Dar ca un ceas elvețian (ba chiar mai precis!) subconștientul meu face ravagii în fiecare 31 august noaptea. Așa de bine l-am setat noi pentru sărbătoarea de 1 septembrie, că are grijă să nu lipsesc de la întâlnire. Chit că am mutat-o în vis…

september

Acum cred că mă împac cu ideea, Rav!… Da, abia acum. Eh, știi doar că îmi ia mai mult… încăpățănarea, bat-o vina. N-o să uit de septembrie. La fel cum n-o să uit de tine. Realitatea este că ascult melodia asta în fiecare an, de ziua ta.

Pentru că îi simt fiecare cuvânt… și îmi place să cred că mă auzi. Că știi. E ok, nu îți face griji. Chiar dacă uneori, când mi-aduc aminte de noi sau când aud strigat prenumele ”Răzvan”, ochii mă trădeaza și ceva dinauntrul meu vibrează lunându-mi aerul preț de câteva secunde, știu că suntem bine. Amândoi. În lumi diferite.

P.S. ”It’s just that I recall September
It’s just that I still hear your song
It’s just I can’t seem to remember
Forever more those days are gone”