Nu au fost puÅ£ine dăţile în care am afirmat “eu nu voi face niciodata un copil!”. Nu au fost deloc puÅ£ine dăţile în care aceasta afirmaÅ£ie era rostită cu sinceritate ÅŸi lipsă de dorinţă ca lucrurile să stea altfel. Instinctul meu matern pare că doarme ÅŸi nu simte că ar fi venit vremea să se trezească din hibernare. Am încetat demult să mi se pară că este o problemă să gândesc ÅŸi să simt aÅŸa. Am eu motivele mele ÅŸi nu sunt legate de competenÅ£ele mele de a fi mamă.

Am privit în jurul meu cum mai toate prietenele, iniÅ£ial aflate în faza aceloraÅŸi gânduri ÅŸi însoÅ£ite de aceeaÅŸi latenţă a instinctului matern, îşi schimbă mentalitatea ÅŸi se îndreaptă cumva cu entuziasm spre acel moment. Pe mine nu m-am privit niciodată facând asta. La mine nu s-a schimbat nimic. Åži am concluzionat: “probabil că în mod sincer eu nu îmi doresc copii”.

Dar a venit o zi de 8 iunie 2012. Da, 8, nu 1 iunie. La mine la muncă s-a organizat o Zi speciala a copilului, pentru toţi părinţii din firmă. Vremea a acoperit cerul de nori pe 1 iunie şi evenimentul a fost împins catre 8. Vă veţi întreba probabil ce treabă am eu cu această zi dedicată părinţilor şi copiilor lor, nu? E adevărat că nu am copii. Dar am aparat foto şi nişte îndemânare în tolbă. Mai ales cînd vine vorba de fotografii pentru care e indicat să te mişti repede. Aşadar vineri am purces către parcul Tineretului, înarmată cu al meu Nikon şi cu un pachet extra de răbdare. Asta pentru că eu mă pregătisem să percep această zi ca pe un efort extra. În niciun caz nu mă pregătisem pentru un zbor către un cer mai albastru.

Nu o să vă mint: perspectiva de a petrece 5 ore cu 40 de copii m-a înspăimântat de-a dreptul. Mi-am pus în geantă Nurofen Forte ÅŸi am avut grijă să îmi planific ulterior o seară plină de tot ceea ce îmi place, pentru a compensa. DAR… lucrurile nu au stat aÅŸa. Nu aÅŸ putea să pun exact degetul pe momentul în care mi-am dat seama că îmi place foarte tare să fiu acolo. Nu îmi dau seama exact daca frumuseÅ£ea ÅŸi entuziasmul sincer al copiilor de acolo mi-a schimbat percepÅ£ia sau acest lucru a fost determinat de o stare de spirit pe care părinÅ£ii o aveau când erau în apropierea micuÅ£ilor. Nu mi-e clar dacă faptul că am văzut imagini dintr-o copilărie altfel decât a mea m-a făcut să interiorizez faptul că acesta este, de fapt, normalul ÅŸi aceasta este, de fapt, copilăria. Poate au fost toate acele jocuri pe care eu nu le-am jucat ÅŸi le-am văzut desfăşurându-se în faÅ£a ochilor mei ÅŸi am decis că trebuie să le joc, fie ÅŸi din postura de părinte, nu de copil. Sau poate a fost de vina cea mai sinceră îmbrăţiÅŸare pe care am primit-o, la despărÅ£ire, de la o prinÅ£esă mică-mică, dar foarte-foarte dulce. Nu ÅŸtiu exact CE ÅŸi nici CÂND, dar la finalul zilei ÅŸtiam: într-o zi voi avea un copil.

Åži fix în ziua când aveam eu această revelaÅ£ie natura s-a gândit să mă “alinte” cu o muÅŸcătură de păianjen veninos. Dar despre asta, într-un alt post. Oricum, noroc că nu-s superstiÅ£ioasă. Nu foarte… 🙂

P.S.: O mică parte din pozele de vineri sunt aici. Din păcate nu am putut regăsi nici în ele momentul despre care am vorbit mai sus. Probabil că el nu e liber ochiului.