La intrarea în Orașul Îngerilor
September 25th, 2012Ceea ce părea ieri a fi o seară normală de luni s-a dovedit a fi încă o zi în care karma îmi mai frânge puÈ›in din inimă… ÃŽn apropierea blocului meu, fix înainte să încetinesc pentru a intra în garaj văd cum o mogâldeață albă vrea să treacă strada spre un trecător, prin faÈ›a unei maÈ™ini fără cea mai mică intenÈ›ie de a încetini. Cred că doar flash-urile È™i claxoanul meu strident l-au făcut să calce frâna.
Da… după o primăvară în care am reuÈ™it să plasăm niÈ™te animăluÈ›e abandonate înainte de iarna aia cu nămeÈ›i È™i după o vară în care am reuÈ™it să castrăm toată poluaÈ›ia feminină È™i să limităm finalmente numărul patrupedelor fără adăpost, un cetățean â€responsabil†a decis că începutul ploilor e momentul ideal pentru a arunca în plin câmp, în mijlocul unei haite de câini două mogâldeÈ›e albe, lipsite de orice instinct de supravieÈ›uire (cum e È™i normal la niÈ™te pui de maxim 3 luni, foarte obiÈ™nuiÈ›i cu omul – deduc că au stat într-o gospodărie până acum). Nu vreau să intru în detalii È™i polemici sociale, am mai vorbit pe larg despre asta aici È™i aici, nu vreau să reiau.
DeÈ™i în ultima vreme implicarea mea directă în tot felul de cazuri sociale a fost mai mică decât în alÈ›i ani, ea a existat. Și trăiam cu un sentiment de uÈ™oară împlinire. Sentiment din care mă scoate fiecare situaÈ›ie ca cea de azi, fiecare caz de violență asupra animalelor È™i copiilor pe care îl văd. E atât de incompatibilă cu fiinÈ›a mea ideea de a face rău unei entități mai slabe decât tine, încât orice caz de acest gen efectiv rupe ceva din mine. Nu înÈ›eleg, nu explic, nu scuz… mă revolt într-un mod de o intensitate care, într-un final, probabil tot mie îmi provoacă cel mai mult rău.
ÃŽn momente ca acestea când, după ce ai dat tot ce ai putut tu pentru a rezolva o (fie ea È™i micro-)situaÈ›ie, vezi că nepăsarea È™i cruzimea cuiva te aduce de unde ai plecat. Mă întreb: â€la ce bun? LA CE BUN?â€. Mă gândesc cum iar o să mă implic, o să devină parte din mine È™i, iar, o să sufăr. Pentru că, să fim serioÈ™i, nu poÈ›i ajuta toate cazurile care îți ies în cale, uneori lucrurile nu ies cum încerci să le faci să iasă. Și îmi vine să spun â€STOP! Vreau un zid care să mă È›ină departe de toate astea…â€. Iar apoi…
…îmi amintesc de secvenÈ›a din filmul â€City of Angelsâ€. De fiecare dată când un om murea, un înger îl prelua pentru a-i face trecerea mai uÈ™oară. Unul dintre ei, curios legat de comportamentul È™i complexitatea fiinÈ›ei umane, È›inea un fel de jurnal în care trecea răspunsurile fiecăruia la întrebarea â€Ce È›i-a plăcut cel mai mult în întreaga ta viață?â€. Sunt conÈ™tientă că e ficÈ›iune, însă nu pot să nu fac acest exerciÈ›iu de imaginaÈ›ie. De exemplu, dacă eu aÈ™ muri acum aÈ™ È™ti exact ce să răspund: â€sentimentul de a fi îndrăgostit, să adorm în braÈ›ele lui cât mă uit la film, griÈ™ul cu lapte al mamei, clătitele bunicii, cafeaua de dimineață, apusul soarelui pe plajă, parfumul tatei când eram mică È™i supărată È™i mă consola, pisicile…â€. Probabil că lista ar fi mai lungă, dar astea sunt primele lucruri care îmi vin în minte când închid ochii È™i mă gândesc la lucruri frumoase din viaÈ›a mea.
Ei bine, cu acest exercițiu de imaginație m-am motivat mereu să continuu, într-o formă sau alta, chiar și atunci când nu înțeleg pe unde se plimbă dreptatea divină. Vă dați seama că în acest exercițiu de imaginație un copil de la orfelinat nu ar avea ce să răspundă? Vă dați seama cât de trist, cât de dureros, cât de nedrept este că există ființe care nu ar putea să se gândească la nimic pentru care să regrete această viață? Ei nu știu de grișul cu lapte pregătit de mama, nu știu de cadoul de Crăciun de sub brad, ĂLA pe care l-ai cerut în mod expres de la Moș. Ei nu știu de siguranța îmbrățișării după un coșmar. Mulți dintre ei nu mai ajung să se îndrăgostească sau să aibă o percepție normală despre ce înseamnă iubirea.
Sunt multe fiinÈ›e care nu ar avea ce să răspundă la întrebarea â€Ce È›i-a plăcut cel mai mult în întreaga ta viață?â€. Și asta nu ne dă voie, nouă celor care luptăm cu aceste probleme sociale (oricare ar fi ele, oricât de puÈ›in facem) să ne oprim. Pentru că fiecare ființă pe care o atingem È™i căreia îi schimbăm traseul, este una care va avea un răspuns la această întrebare, care va putea să înÈ›eleagă È™i FRUMOSUL din această lume. Dacă noi ne oprim… la intrarea în OraÈ™ul ÃŽngerilor â€jurnalele†vor fi mai sărace.
Iar voi, cei care ajutaÈ›i fiinÈ›e nevinovate în a cunoaÈ™te, dar mai ales în a SIMÈšI, răspunsul la o astfel de întrebare… voi aveÈ›i respectul È™i recunoÈ™tinÈ›a mea nemăsurate. Copilul meu va trăi într-o lume mai bună, datorită vouă. Să nu renunÈ›aÈ›i, oricât de greu pare în unele zile!…
*dacă dorește cineva să adopte unul dintre cățeluși (cred că sunt amândouă fetițe, aprox. 3 luni), ma poate contacta pe e-mail (laura.ducu@gmail.com). Mai multe fotografii aici.
ÃŽmi pare rău, dar sunt atât de bulit în legătură cu astfel de subiecte, iar eu personal trec prin niÅŸte momente atât de nasoale, încât n-am reuÅŸit să citesc coerent articolul tău. L-am luat pe sărite, am încercat să fac pauze…ÅŸi până la urmă l-am citit…cu greu.
Câteodată mă închid în mine şi nici măcar nu-s capabil să aud, văd, citesc aşa ceva, pentru că mă afectează într-un mod atât de profund, încât prefer să nu mă confrunt direct cu problema. Ştiu că există, şi încerc să fac faţă doar dacă mă intersectez aleatoriu cu ea. Însă acum, după ce am citit şi ce-ai postat pe Facebook, am îndrăznit să-ţi citesc şi articolul de pe blog.
Cu părere de rău, nu prea am multe cuvinte de spus…sunt prea răscolit ca să mai fiu în stare de aÅŸa ceva. ÃŽnsă ca să înÅ£elegi parte din ce simt, pot doar să-Å£i spun că ieri dimineaţă am dat afară din casă o căţeluşă pe care am sterilizat-o. A venit în ‘vizită la domiciliu’ acelaÅŸi veterinar pe care l-am rugat să-mi sterilizeze o mare parte din pisicuÅ£ele pe care le am în jurul blocului. Norocul meu că doctorul respectiv nu cere mult (s-a învăţat că-s client fidel), altfel m-ar fi dus la sapă de lemn dupa câte sterilizări am făcut. :)) On a side note, îţi spun ÅŸi faptul că le-am construit cu mânuÅ£ele mele un coteÅ£ prevăzut cu capac, picioare ÅŸi uÅŸiţă, pe care l-am fixat cu bolÅ£uri ÅŸi balamale in perete, în spatele maÅŸinii mele. Poate îi voi face o poză, să Å£i-l arăt. :)) Åži ca să scap de problema ‘vizitelor’ hoardelor de câini în călduri din perioada sezonului de împerechere, am sterilizat ÅŸi căţeluÅŸa asta, care după 3-4 zile de dormit sub masa mea din bucătărie, s-a cerut în sfârÅŸit afară – simtindu-se mai bine. AÅŸa că ÅŸtiu, simt ÅŸi înÅ£eleg foarte bine felul în care tu rezonezi cu astfel de probleme.
Iar acum, am doi colocatari. Doi pisicuÅ£i mici, care încă nu au 6 luni, ÅŸi pe care-i Å£in în casă până se dezvoltă într-atât de mult încât să poată face faţă vieÅ£ii de afară. N-o să-i Å£in forever în casă, însă an de an încerc să ‘salvez’ în felul ăsta pisicuÅ£e mici care n-ar putea altfel să supravieÅ£uiască afară. Åži când sunt ‘în putere’, le dau drumu afară…
După cum vezi, prefer să mă implic mai mult pe latura asta plăcută a problemei. Åži asta pentru că mă afectează rău de tot drame de genul celor descrise de tine. Nu ÅŸtiu cum reziÅŸti tu, însă eu apăs pe butonul de ‘panic’, intru în safe mode ÅŸi cam atât…:(
Foarte bun articolul, ai transmis multă emoție. Personal, te admir că ai puterea asta să o iei mereu de la capăt pentru a ajuta animăluțele.
Chiar ca este bun articolul,mi-a facut placere sa citesc postul tau.
Frumoasa atitudine, red shots nici nu stiu exact cum sa interpretez blog-ul decat ca precis si fierbinte.
P.s ar trebui sa adaug si tu un buton replay pentru a raspunde la comentarile altora, este o sugesti nu te supara.
Multumesc, Cristina! E o sugestie buna, pe care o am in plan. 🙂