Ceea ce părea ieri a fi o seară normală de luni s-a dovedit a fi încă o zi în care karma îmi mai frânge puțin din inimă… În apropierea blocului meu, fix înainte să încetinesc pentru a intra în garaj văd cum o mogâldeață albă vrea să treacă strada spre un trecător, prin fața unei mașini fără cea mai mică intenție de a încetini. Cred că doar flash-urile și claxoanul meu strident l-au făcut să calce frâna.

Da… după o primăvară în care am reușit să plasăm niște animăluțe abandonate înainte de iarna aia cu nămeți și după o vară în care am reușit să castrăm toată poluația feminină și să limităm finalmente numărul patrupedelor fără adăpost, un cetățean ”responsabil” a decis că începutul ploilor e momentul ideal pentru a arunca în plin câmp, în mijlocul unei haite de câini două mogâldețe albe, lipsite de orice instinct de supraviețuire (cum e și normal la niște pui de maxim 3 luni, foarte obișnuiți cu omul – deduc că au stat într-o gospodărie până acum). Nu vreau să intru în detalii și polemici sociale, am mai vorbit pe larg despre asta aici și aici, nu vreau să reiau.

Deși în ultima vreme implicarea mea directă în tot felul de cazuri sociale a fost mai mică decât în alți ani, ea a existat. Și trăiam cu un sentiment de ușoară împlinire. Sentiment din care mă scoate fiecare situație ca cea de azi, fiecare caz de violență asupra animalelor și copiilor pe care îl văd. E atât de incompatibilă cu ființa mea ideea de a face rău unei entități mai slabe decât tine, încât orice caz de acest gen efectiv rupe ceva din mine. Nu înțeleg, nu explic, nu scuz… mă revolt într-un mod de o intensitate care, într-un final, probabil tot mie îmi provoacă cel mai mult rău.

În momente ca acestea când, după ce ai dat tot ce ai putut tu pentru a rezolva o (fie ea și micro-)situație, vezi că nepăsarea și cruzimea cuiva te aduce de unde ai plecat. Mă întreb: ”la ce bun? LA CE BUN?”. Mă gândesc cum iar o să mă implic, o să devină parte din mine și, iar, o să sufăr. Pentru că, să fim serioși, nu poți ajuta toate cazurile care îți ies în cale, uneori lucrurile nu ies cum încerci să le faci să iasă. Și îmi vine să spun ”STOP! Vreau un zid care să mă țină departe de toate astea…”. Iar apoi…

…îmi amintesc de secvența din filmul ”City of Angels”. De fiecare dată când un om murea, un înger îl prelua pentru a-i face trecerea mai ușoară. Unul dintre ei, curios legat de comportamentul și complexitatea ființei umane, ținea un fel de jurnal în care trecea răspunsurile fiecăruia la întrebarea ”Ce ți-a plăcut cel mai mult în întreaga ta viață?”. Sunt conștientă că e ficțiune, însă nu pot să nu fac acest exercițiu de imaginație. De exemplu, dacă eu aș muri acum aș ști exact ce să răspund: ”sentimentul de a fi îndrăgostit, să adorm în brațele lui cât mă uit la film, grișul cu lapte al mamei, clătitele bunicii, cafeaua de dimineață, apusul soarelui pe plajă, parfumul tatei când eram mică și supărată și mă consola, pisicile…”. Probabil că lista ar fi mai lungă, dar astea sunt primele lucruri care îmi vin în minte când închid ochii și mă gândesc la lucruri frumoase din viața mea.

Ei bine, cu acest exercițiu de imaginație m-am motivat mereu să continuu, într-o formă sau alta, chiar și atunci când nu înțeleg pe unde se plimbă dreptatea divină. Vă dați seama că în acest exercițiu de imaginație un copil de la orfelinat nu ar avea ce să răspundă? Vă dați seama cât de trist, cât de dureros, cât de nedrept este că există ființe care nu ar putea să se gândească la nimic pentru care să regrete această viață? Ei nu știu de grișul cu lapte pregătit de mama, nu știu de cadoul de Crăciun de sub brad, ĂLA pe care l-ai cerut în mod expres de la Moș. Ei nu știu de siguranța îmbrățișării după un coșmar. Mulți dintre ei nu mai ajung să se îndrăgostească sau să aibă o percepție normală despre ce înseamnă iubirea.

Sunt multe ființe care nu ar avea ce să răspundă la întrebarea ”Ce ți-a plăcut cel mai mult în întreaga ta viață?”. Și asta nu ne dă voie, nouă celor care luptăm cu aceste probleme sociale (oricare ar fi ele, oricât de puțin facem) să ne oprim. Pentru că fiecare ființă pe care o atingem și căreia îi schimbăm traseul, este una care va avea un răspuns la această întrebare, care va putea să înțeleagă și FRUMOSUL din această lume. Dacă noi ne oprim… la intrarea în Orașul Îngerilor ”jurnalele” vor fi mai sărace.

Iar voi, cei care ajutați ființe nevinovate în a cunoaște, dar mai ales în a SIMȚI, răspunsul la o astfel de întrebare… voi aveți respectul și recunoștința mea nemăsurate. Copilul meu va trăi într-o lume mai bună, datorită vouă. Să nu renunțați, oricât de greu pare în unele zile!…

*dacă dorește cineva să adopte unul dintre cățeluși (cred că sunt amândouă fetițe, aprox. 3 luni), ma poate contacta pe e-mail (laura.ducu@gmail.com). Mai multe fotografii aici.