O sa ignor perioada lunga de absență din această casă virtuală pe care aparent o tratez mai mult ca pe o casă de vacanță decât ca pe una la care te întorci zilnic. Explicații sunt, dar până la urmă nu schimbă cu nimic situația, nu?

S-au întâmplat multe în ultimele nouă luni de când nu am mai trecut pe aici (nu, niciun mini-red shot, e doar coincidență): zâmbete, lacrimi, proiecte începute, proiecte terminate, speranÈ›e, dezamăgiri, noi începuturi, drumuri închise, roz, gri… de toate. Din păcate nu multe din cele de pe WISH LIST È™i nici chiar din cele de pe TO DO LIST. Oh, well… presupun că e un talent È™i să tot rezolvi neprevăzutele zilnice.

Ideea e că de peste o lună mă gândeam să intru aici È™i să scriu. Zilnic am avut o idee. Mare parte a ideilor le-am notat într-un carneÈ›el. Au rămas atât: idei. Poate o să le dezvolt retroactiv, poate nu… vom vedea.

Ideea de azi era legată de natură. La propriu È™i la figurat. Azi nu am avut o zi bună. Mă rog, e o zi proastă dintr-un È™ir mai lung. Măcar nu consecutiv… De ceva săptămâni simt cum energia se scurge din mine, optimismul la fel. (nu că aÈ™ fi un mare depozit de aÈ™a ceva. De optimism, zic. Rămân o cinică desăvârÈ™ită. TotuÈ™i obiÈ™nuiam să fiu o sursă permanentă de energie. Care părea continuu-regenerabilă. Aveam de dat È™i altora… Cred că ultimii 2 ani își spun cuvântul, habar n-am. Probabil că nu există aÈ™a ceva precum ”continuu-regenerabilă”…)

Ei bine, azi am atins un fel de apogeu al stării de oboseală. DeÈ™i am dormit destul m-am simÈ›it incapabilă să mă ridic din pat. A fost o luptă cu mine pe care am purtat-o de la 7 la 9 dimineaÈ›a È™i pe care am pierdut-o lamentabil. Am reuÈ™it cu eforturi care mi-au părut neînÈ›eles de grele să mă mut sub duÈ™. Apoi am început să mă tot gândesc ce să fac: aÈ™ putea lua o zi de concediu, că am destule. Dar de ce? Să zac? ÃŽmi părea nejustificat. AÈ™ putea să folosesc ziua pentru a mă duce pe la mama È™i bunica, nu am mai trecut de ceva vreme. Dar asta presupune să înfrunt traficul până în partea cealaltă a oraÈ™ului. Plus că mă voi trezi într-un vortex de deprimare È™i de task-uri precum cumpărături, dileme existenÈ›iale È™i altele. Ok… pe astea le las pe mâine. AÈ™ putea să mă forÈ›ez să ies din casă. ÃŽn plus, deja am reuÈ™it să mă ridic din pat. Am mers pe varianta 3.

După ce am ieÈ™it de la duÈ™ am simÈ›it însă o nevoie acută de aer. ÃŽn ultima vreme am simÈ›it des nevoia de aer, de apă, de soare. Mi s-a făcut un dor nebun de munte, mare, picnic, foc, cort (de cel din urmă habar n-am de unde, nu am stat niciodată la cort). Revenind… nevoie de aer. AÈ™adar am ieÈ™it pe balcon. Răcoare. Mult verde (poate am făcut eu multe decizii discutabile la viaÈ›a mea, dar cea de a mă muta vizavi de o pădure rămâne una de lăudat). Atunci mi-a venit o idee alternativă: ce ar fi dacă aÈ™ lucra de pe balcon? Cele 5 minute petrecute în natură deja ajutaseră mai mult decât cele 2 ore în pat. Am făcut asta. Azi am lucrat în miros de lemn ud si cu background natural. Starea mea de spirit e mult îmbunatățită.

lemn ud

Ca atare am contemplat cum ne întoarcem la rădăcini. Da, e secolul XXI. Da, am două smartphone-uri care nu contenesc cu notificările, 80% din munca mea se petrece online. Da, am jocuri care mai de care pe laptop È™i rămân cu orele în faÈ›a lor. Da, am fost mereu o ”fată de oraș”, căreia i-au displăcut profund insectele, uliÈ›ele È™i izolarea. Da, am considerat mereu sportul o activitate deprimantă (chiar È™i azi îmi vine să plâng după 20 de minute de aerobic). Dar cu toate acestea, când totul se dărâmă, chiar È™i eu mă întorc la origini. La natura simplă din care care am luat ființă. Chiar È™i eu care trăiesc dezrădăcinată de toate ce pot fi considerate rudimentare, primare, atunci când organismul È™i moralul meu È™i-au atins limita… mă întorc la cel mai vechi remediu: cerul liber deasupra capului, mirosul de lemn ud È™i iarba sub picioare.

Poate că nu e nevoie să ne ingrijorăm atât de mult că tehnologia va înlocui complet obiceiurile simple, arhaice. Poate că nu are sens să vociferăm atât de tare că noile generaÈ›ii, crescute cu tabletă È™i audio-books, nu vor È™ti ce înseamnă o plimbare prin iarbă în picioarele goale. Poate că eforturile È™i dezbaterile noastre ar trebui să rămână strict în zona lui ”cum să păstrăm natura?”, nu a lui ”cum să ne/îi întoarcem spre natură?”. Cred că dilema aceasta din urmă e deja rezolvată: ne vom întoarce mereu acasă. Dintr-un instinct natural, de supravieÈ›uire. Pe oriunde vom pribegi, ne vom întoarce mereu acasă…