O sa ignor perioada lunga de absență din această casă virtuală pe care aparent o tratez mai mult ca pe o casă de vacanță decât ca pe una la care te întorci zilnic. Explicații sunt, dar până la urmă nu schimbă cu nimic situația, nu?

S-au întâmplat multe în ultimele nouă luni de când nu am mai trecut pe aici (nu, niciun mini-red shot, e doar coincidență): zâmbete, lacrimi, proiecte începute, proiecte terminate, speranțe, dezamăgiri, noi începuturi, drumuri închise, roz, gri… de toate. Din păcate nu multe din cele de pe WISH LIST și nici chiar din cele de pe TO DO LIST. Oh, well… presupun că e un talent și să tot rezolvi neprevăzutele zilnice.

Ideea e că de peste o lună mă gândeam să intru aici și să scriu. Zilnic am avut o idee. Mare parte a ideilor le-am notat într-un carnețel. Au rămas atât: idei. Poate o să le dezvolt retroactiv, poate nu… vom vedea.

Ideea de azi era legată de natură. La propriu și la figurat. Azi nu am avut o zi bună. Mă rog, e o zi proastă dintr-un șir mai lung. Măcar nu consecutiv… De ceva săptămâni simt cum energia se scurge din mine, optimismul la fel. (nu că aș fi un mare depozit de așa ceva. De optimism, zic. Rămân o cinică desăvârșită. Totuși obișnuiam să fiu o sursă permanentă de energie. Care părea continuu-regenerabilă. Aveam de dat și altora… Cred că ultimii 2 ani își spun cuvântul, habar n-am. Probabil că nu există așa ceva precum ”continuu-regenerabilă”…)

Ei bine, azi am atins un fel de apogeu al stării de oboseală. Deși am dormit destul m-am simțit incapabilă să mă ridic din pat. A fost o luptă cu mine pe care am purtat-o de la 7 la 9 dimineața și pe care am pierdut-o lamentabil. Am reușit cu eforturi care mi-au părut neînțeles de grele să mă mut sub duș. Apoi am început să mă tot gândesc ce să fac: aș putea lua o zi de concediu, că am destule. Dar de ce? Să zac? Îmi părea nejustificat. Aș putea să folosesc ziua pentru a mă duce pe la mama și bunica, nu am mai trecut de ceva vreme. Dar asta presupune să înfrunt traficul până în partea cealaltă a orașului. Plus că mă voi trezi într-un vortex de deprimare și de task-uri precum cumpărături, dileme existențiale și altele. Ok… pe astea le las pe mâine. Aș putea să mă forțez să ies din casă. În plus, deja am reușit să mă ridic din pat. Am mers pe varianta 3.

După ce am ieșit de la duș am simțit însă o nevoie acută de aer. În ultima vreme am simțit des nevoia de aer, de apă, de soare. Mi s-a făcut un dor nebun de munte, mare, picnic, foc, cort (de cel din urmă habar n-am de unde, nu am stat niciodată la cort). Revenind… nevoie de aer. Așadar am ieșit pe balcon. Răcoare. Mult verde (poate am făcut eu multe decizii discutabile la viața mea, dar cea de a mă muta vizavi de o pădure rămâne una de lăudat). Atunci mi-a venit o idee alternativă: ce ar fi dacă aș lucra de pe balcon? Cele 5 minute petrecute în natură deja ajutaseră mai mult decât cele 2 ore în pat. Am făcut asta. Azi am lucrat în miros de lemn ud si cu background natural. Starea mea de spirit e mult îmbunatățită.

lemn ud

Ca atare am contemplat cum ne întoarcem la rădăcini. Da, e secolul XXI. Da, am două smartphone-uri care nu contenesc cu notificările, 80% din munca mea se petrece online. Da, am jocuri care mai de care pe laptop și rămân cu orele în fața lor. Da, am fost mereu o ”fată de oraș”, căreia i-au displăcut profund insectele, ulițele și izolarea. Da, am considerat mereu sportul o activitate deprimantă (chiar și azi îmi vine să plâng după 20 de minute de aerobic). Dar cu toate acestea, când totul se dărâmă, chiar și eu mă întorc la origini. La natura simplă din care care am luat ființă. Chiar și eu care trăiesc dezrădăcinată de toate ce pot fi considerate rudimentare, primare, atunci când organismul și moralul meu și-au atins limita… mă întorc la cel mai vechi remediu: cerul liber deasupra capului, mirosul de lemn ud și iarba sub picioare.

Poate că nu e nevoie să ne ingrijorăm atât de mult că tehnologia va înlocui complet obiceiurile simple, arhaice. Poate că nu are sens să vociferăm atât de tare că noile generații, crescute cu tabletă și audio-books, nu vor ști ce înseamnă o plimbare prin iarbă în picioarele goale. Poate că eforturile și dezbaterile noastre ar trebui să rămână strict în zona lui ”cum să păstrăm natura?”, nu a lui ”cum să ne/îi întoarcem spre natură?”. Cred că dilema aceasta din urmă e deja rezolvată: ne vom întoarce mereu acasă. Dintr-un instinct natural, de supraviețuire. Pe oriunde vom pribegi, ne vom întoarce mereu acasă