Generația părinților mei a copilărit cu desenele animate Mihaela, generația mea cu ABRACADABRA. Ironia sorții face ca Mica să fi fost preferata mea. Mi se părea incredibil de frumoasă și încărcată de mai mult farmec și talent decât ceilalți. Mi se părea cea mai bună, iar eu mereu țineam cu echipa câștigătoare. Ar fi corect să spunem că a fost una din persoanele care m-a inspirat. În copilărie îmi doream să ajung ca ea… Altă ironie! Apropo de ”ai grijă ce îți dorești”…

Nu o să mă apuc să pun aici biografia ei, nici să comentez prea multe despre ea. Ar fi puțin ipocrit, ținând cont că nu am menționat-o nici măcar o dată până azi… Nu mă simt cu mult mai brează decât mass-media noastră. Despre ce vreau să vorbesc este lecția pe care mi-a ridicat-o azi la fileu această tragedie, o lecție de care întâmplător aveam ACUM nevoie.

Peste tot se enumără multele activități în care Michaela a fost implicată și reacția majorității este de profundă admirație, dar mai ales de stupefacție. Dar există câțiva care, deși avem aceeași firească admirație în fața acestor realizări, nu suntem însoțiți și de mirarea lui ”Cum de a făcut atâtea până acum?”. Este vorba despre noi, cei care considerăm 5 ore de somn pe noapte multe, care trăim încă din copilărie cu teama că 80 de ani nu sunt destui pentru câte avem de făcut, care forțăm mereu nota când vine vorba de proiecte/job/studii, care nu ne mulțumim cu ”ok”, care tremurăm de spaimă la gândul că nu vom lăsa nimic cu adevărat important în spate, care vrem să fim și copiii ideali, și părinții cei mai buni, și partenerii de viață perfecți, și profesioniștii desăvârșiți, și prietenii de bază. Suntem aceia care înțelegem perfect ritmul de viață pe care această fată l-a avut, precum și motivația din spatele lui. Vă spun sigur că nu e de ordin material…

white flower light

Ironia sorții este că azi am fost aproape toată ziua la un training de Time Management. Ca mai toți de acolo aș fi vrut să aflu cum pot să ”câștig două ore în plus”. ”Pentru odihnă”, v-ați gândi voi firesc. Cel mai probabil că nu. Le-aș folosi, într-un final, tot pentru un proiect sau un vis sau o iubire. A trebuit să enumăr azi ce fac eu, în fiecare zi… Ceilalți participanți au fost apoi întrebați dacă sunt în stare să repete. Majoritatea s-au pierdut după primul sfert… Asta spune ceva, nu?

Ați crede poate că lecția pe care am primit-o este că trebuie să am de acum încolo grijă de mine. Că de azi o să dorm mai mult, o să îmi iau vitaminele și o să lucrez în limitele normalului. Da… să fim serioși! Probabil că asta nu o să se întâmple vreodată. Nu… alta e lecția. Și pentru a ajunge la concluzie, o să mai fac un mic ocol.

Când am ajuns acasă, vroiam să fac și curat înainte de încă un brief. Mă simțeam extrem de obosită și m-am împiedicat de aspirator ce circa 3 ori. În loc să fiu înțelegătoare cu mine, eram critică… ”Ce naiba are organismul meu? Eh, n-am dormit mult săptămâna asta… și ce? Doar am băut azi un energizant si 6 cafele! Sunt slabă, asta e problema…!”

În urmă cu o lună eram tot după un maraton de predări. Eram obosită, stresată de o conferință la care trebuia să vorbesc și pentru care nu mai avusesem timp să mă pregătesc. În seara de dinaintea conferinței, tatăl meu a intrat în spital. Mi-am impus să tratez situația cu calm, să mă descurc cu asta în paralel cu ce mai trebuie să fac. De la stress și grijă nu am închis niciun ochi, iar banala răceală pe care o simțeam s-a transformat într-o durere de gât îngrozitoare și voce afectată. Dar am vorbit la conferință. Mult, tare și în ciuda durerii pe care o resimțeam la fiecare cuvânt. Apoi am fost la spital la tata, apoi acasă să mai scriu câteceva. Noaptea m-am simțit și mai rău, dar dimineața devreme eram sus să ajung la un training. Nu mai aveam voce deloc, făcusem febră, eram amețită, nu puteam ține geanta în mână. Dar m-am îmbrăcat să plec… În pragul ușii mi s-au tăiat picioarele și mi-am dat seama că îmi va fi imposibil să conduc până în partea cealaltă a orașului. Așa că… wait for it… am început să sun la taxi. Nu am găsit, așa că am fost nevoită să anunț că nu ajung. Nu în timp util, cel puțin. Până după-masă eram la spital, cu perfuzia în braț. Și tableta în cealaltă mână… Au urmat zile în care randamentul meu a fost scăzut și activitatea mi-a fost puțin afectată. Cât m-am enervat! ”De ce mi se întâmplă mie ASTA, ACUM?! Cât ghinion să am?!”

Aici e lecția… Cel mai probabil că voi începe și mâine ziua cu un ness cu cola, cel mai probabil că nu voi dormi din nou în weekend. Cred că nici programarea aia la doctor nu o să mi-o fac și nici ora aia de masaj nu o să mi-o iau. Extrem de probabil că agenda mea nu va fi privată de niciun task. Și o să uit iar să o sun pe bunica la o oră rezonabilă. DAR data viitoare când o să am o cădere de calciu în mijlocul zilei și voi fi nevoită să mă opresc o oră, pentru ca apoi să revin în forță… sper să nu mai am ipocrizia să mă arăt ghinionistă. Pentru că, de fapt, sunt norocoasă. Eu mai am încă o zi în care pot să fiu copilul perfect, iubita ideală, amanta pasională, profesionistul de top și prietena cea mai cool. Noi, cei care putem avea acest ritm nebun și aceste victorii la care unii doar visează, nu avem niciun drept să ne considerăm năpăstuiți de soartă pentru situații ca cele de mai sus. Sunt normale. Alții plătesc mult mai scump aceeași alegere ca a noastră…