GeneraÈ›ia părinÈ›ilor mei a copilărit cu desenele animate Mihaela, generaÈ›ia mea cu ABRACADABRA. Ironia sorÈ›ii face ca Mica să fi fost preferata mea. Mi se părea incredibil de frumoasă È™i încărcată de mai mult farmec È™i talent decât ceilalÈ›i. Mi se părea cea mai bună, iar eu mereu È›ineam cu echipa câștigătoare. Ar fi corect să spunem că a fost una din persoanele care m-a inspirat. ÃŽn copilărie îmi doream să ajung ca ea… Altă ironie! Apropo de ”ai grijă ce îți doreÈ™ti”…

Nu o să mă apuc să pun aici biografia ei, nici să comentez prea multe despre ea. Ar fi puÈ›in ipocrit, È›inând cont că nu am menÈ›ionat-o nici măcar o dată până azi… Nu mă simt cu mult mai brează decât mass-media noastră. Despre ce vreau să vorbesc este lecÈ›ia pe care mi-a ridicat-o azi la fileu această tragedie, o lecÈ›ie de care întâmplător aveam ACUM nevoie.

Peste tot se enumără multele activități în care Michaela a fost implicată È™i reacÈ›ia majorității este de profundă admiraÈ›ie, dar mai ales de stupefacÈ›ie. Dar există câțiva care, deÈ™i avem aceeaÈ™i firească admiraÈ›ie în faÈ›a acestor realizări, nu suntem însoÈ›iÈ›i È™i de mirarea lui ”Cum de a făcut atâtea până acum?”. Este vorba despre noi, cei care considerăm 5 ore de somn pe noapte multe, care trăim încă din copilărie cu teama că 80 de ani nu sunt destui pentru câte avem de făcut, care forțăm mereu nota când vine vorba de proiecte/job/studii, care nu ne mulÈ›umim cu ”ok”, care tremurăm de spaimă la gândul că nu vom lăsa nimic cu adevărat important în spate, care vrem să fim È™i copiii ideali, È™i părinÈ›ii cei mai buni, È™i partenerii de viață perfecÈ›i, È™i profesioniÈ™tii desăvârÈ™iÈ›i, È™i prietenii de bază. Suntem aceia care înÈ›elegem perfect ritmul de viață pe care această fată l-a avut, precum È™i motivaÈ›ia din spatele lui. Vă spun sigur că nu e de ordin material…

white flower light

Ironia sorÈ›ii este că azi am fost aproape toată ziua la un training de Time Management. Ca mai toÈ›i de acolo aÈ™ fi vrut să aflu cum pot să ”câștig două ore în plus”. ”Pentru odihnă”, v-aÈ›i gândi voi firesc. Cel mai probabil că nu. Le-aÈ™ folosi, într-un final, tot pentru un proiect sau un vis sau o iubire. A trebuit să enumăr azi ce fac eu, în fiecare zi… CeilalÈ›i participanÈ›i au fost apoi întrebaÈ›i dacă sunt în stare să repete. Majoritatea s-au pierdut după primul sfert… Asta spune ceva, nu?

AÈ›i crede poate că lecÈ›ia pe care am primit-o este că trebuie să am de acum încolo grijă de mine. Că de azi o să dorm mai mult, o să îmi iau vitaminele È™i o să lucrez în limitele normalului. Da… să fim serioÈ™i! Probabil că asta nu o să se întâmple vreodată. Nu… alta e lecÈ›ia. Și pentru a ajunge la concluzie, o să mai fac un mic ocol.

Când am ajuns acasă, vroiam să fac È™i curat înainte de încă un brief. Mă simÈ›eam extrem de obosită È™i m-am împiedicat de aspirator ce circa 3 ori. ÃŽn loc să fiu înÈ›elegătoare cu mine, eram critică… ”Ce naiba are organismul meu? Eh, n-am dormit mult săptămâna asta… È™i ce? Doar am băut azi un energizant si 6 cafele! Sunt slabă, asta e problema…!”

ÃŽn urmă cu o lună eram tot după un maraton de predări. Eram obosită, stresată de o conferință la care trebuia să vorbesc È™i pentru care nu mai avusesem timp să mă pregătesc. ÃŽn seara de dinaintea conferinÈ›ei, tatăl meu a intrat în spital. Mi-am impus să tratez situaÈ›ia cu calm, să mă descurc cu asta în paralel cu ce mai trebuie să fac. De la stress È™i grijă nu am închis niciun ochi, iar banala răceală pe care o simÈ›eam s-a transformat într-o durere de gât îngrozitoare È™i voce afectată. Dar am vorbit la conferință. Mult, tare È™i în ciuda durerii pe care o resimÈ›eam la fiecare cuvânt. Apoi am fost la spital la tata, apoi acasă să mai scriu câteceva. Noaptea m-am simÈ›it È™i mai rău, dar dimineaÈ›a devreme eram sus să ajung la un training. Nu mai aveam voce deloc, făcusem febră, eram ameÈ›ită, nu puteam È›ine geanta în mână. Dar m-am îmbrăcat să plec… ÃŽn pragul uÈ™ii mi s-au tăiat picioarele È™i mi-am dat seama că îmi va fi imposibil să conduc până în partea cealaltă a oraÈ™ului. AÈ™a că… wait for it… am început să sun la taxi. Nu am găsit, aÈ™a că am fost nevoită să anunÈ› că nu ajung. Nu în timp util, cel puÈ›in. Până după-masă eram la spital, cu perfuzia în braÈ›. Și tableta în cealaltă mână… Au urmat zile în care randamentul meu a fost scăzut È™i activitatea mi-a fost puÈ›in afectată. Cât m-am enervat! ”De ce mi se întâmplă mie ASTA, ACUM?! Cât ghinion să am?!”

Aici e lecÈ›ia… Cel mai probabil că voi începe È™i mâine ziua cu un ness cu cola, cel mai probabil că nu voi dormi din nou în weekend. Cred că nici programarea aia la doctor nu o să mi-o fac È™i nici ora aia de masaj nu o să mi-o iau. Extrem de probabil că agenda mea nu va fi privată de niciun task. Și o să uit iar să o sun pe bunica la o oră rezonabilă. DAR data viitoare când o să am o cădere de calciu în mijlocul zilei È™i voi fi nevoită să mă opresc o oră, pentru ca apoi să revin în forță… sper să nu mai am ipocrizia să mă arăt ghinionistă. Pentru că, de fapt, sunt norocoasă. Eu mai am încă o zi în care pot să fiu copilul perfect, iubita ideală, amanta pasională, profesionistul de top È™i prietena cea mai cool. Noi, cei care putem avea acest ritm nebun È™i aceste victorii la care unii doar visează, nu avem niciun drept să ne considerăm năpăstuiÈ›i de soartă pentru situaÈ›ii ca cele de mai sus. Sunt normale. AlÈ›ii plătesc mult mai scump aceeaÈ™i alegere ca a noastră…