Cel mai de rahat sentiment, cea mai josnica traire, cea mai perversa futere psihologica mi se pare ca e nesiguranta. Sa te simti in nesiguranta… te distruge psihic. Pe mine, cel putin. Sa ma simt in nesiguranta e calea certa spre paranoia si isterie. De unde toate gandurile astea?… La finalul lunii octombrie am avut probleme cu un vecin, care e dement. Foarte dement. Si nu o spun doar eu, ci si politia de proximitate. Nu vreau sa intru in detalii, pentru ca mi-e scarba. Pura scarba. Dar s-a ajuns la vandalism de masina si saci cu moloz imprastiati pe usa apartamentului meu (crezusese ca de la mine se aude bormasina vecinilor de vis-a-vis, care sunt in renovari. Si sa ne intelegem… oamenii lucrau oricum in orele legale destinate acestor activitati…) si amenintari. Din acel moment eu nu ma mai pot simti in siguranta cand vin acasa.

Nu ma tem de el, cat de anturajul lui. Si nu ma tem pentru mine, cat ma tem pentru mititeii de acasa. Da, poate suna ilar pentru voi, dar fiintele astea mici si neajutorate inseamna pentru mine enorm. I-am crescut de cand erau cat palma mea, am stat nedormita noaptea cand erau bolnavi si trebuia sa le pun perfuzii, i-am luat peste tot dupa mine, dorm cu ei in fiecare noapte, sunt primii pe care ii vad cand pasesc in casa (si mereu sunt deja la usa, asteptand cuminti si facand ghidusii), sunt cei care vin imediat cand ma simt trista (si imi torc sau ma ling pe mana)… sunt, practic, copiii mei. Putinul meu instinct matern s-a dedicat intru totul lor si cresterii lor. Si chiar daca unii nu pot trece de pragul “sunt doar niste animale”, pentru mine aceasta limitare a cazut candva demult.

Toata luna noiembrie am avut inima cat un purice de fiecare data cand a trebuit sa plec mai mult de acasa. Am practicat adevarate ritualuri: las lumina aprinsa in camera (nu in aceeasi camera mereu, ca sa nu para ca o fac intentionat), las TV-ul aprins, pe stiri, la un nivel doar usor peste normal… Intre lift si usa mea sunt doar 3 pasi. In fiecare zi in acei 3 pasi simteam ca imi plezneste inima. Zi de zi, cand ajungeam acasa ma intrebam “oare ce mai gasesc azi? oare ce s-a mai intamplat azi?” Si orice ar fi fost sa se intample, tot ce imi doream era sa nu isi razbune nebunia si frustarea faptului ca am facut plangere impotriva lui pe ei…

M-a terminat acest sentiment de nesiguranta… la capatul lunii ma simt obosita, extenuata. Azi-noapte nu am gasit-o pe Aida, cand am ajuns acasa. Am cautat peste tot si nu era. Am facut un atac de panica. Pentru prima oara in viata mea am facut un atac de panica. Nu vreau sa ma mai vad vreodata in acea postura pentru ca sunt o fiinta groaznica. Am tipat, am plans, am cautat vinovati, am cazut prada disperarii… m-am transformat intr-o fiara. Pe mine durerea ma transforma intr-o fiara. Slava Domnului, oboseala m-a facut sa nu o vad ascunsa intr-un setar (apoi nu a iesit pentru ca de fiecare data cand o chem si o caut frenetic e semn clar ca va ajunge la veterinar pentru injectii sau perfuzii). Cand am vazut-o am luat in brate si am strans-o cu o disperare ce aproape a sufocat-o. Bietul animalut cred ca a simtit cat de speriata sunt si a stat cuminte si nemiscat in bratele mele pana am inceput sa respir normal…

Nu as fi reactionat niciodata asa daca nu ar fi fost nesiguranta care ma toaca de o luna. Ma gandesc cu usurare ca vineri e ultima noapte in care dorm aici. Chiar daca nu ma mut direct in apartamentul meu, macar unde voi fi gazduita ma voi simti in siguranta. Va avea cineva grija de noi… Mai sunt 3 zile. Doar 3 zile lungi.