Mica noastră vacanţă a inclus şi o zi în Miercurea Ciuc. Deşi zvonurile pe care le auzisem eu spuneau că e un oraş foarte-foarte mic, mie nu mi-a ajuns o zi. Iniţial am ajuns pe acolo marţi seară. Vrusesem să facem traseul cu Turnul Apor pe la 18.30 (pentru că durează maxim o oră dus-întors), dar avertizarea de urşi ne-a stricat planurile. Eu eram puţin frustrată că la pensiune nu se serveau toate felurile din menu şi nu prea avusesem ocazia să mănânc nimic tradiţional, aşadar Cel Rău a venit cu ideea: “Sunt doar 20 de km până la Miercurea Ciuc, hai să căutăm acolo un restaurant. Şi apucăm să vizităm şi Catedrala aia cu care mă stresezi.” (se referea la Catedrala Franciscană, unul din punctele de atracţie listate în Miercurea Ciuc la un Google Search). “Ok. Şi Cetatea, da?” (Mă refeream la Cetatea Miko)

Am ajuns foarte repede în oraş şi am avut ocazia de a vedea apusul soarelui pe un drum splendid, presărat de numeroase sătucuri secuieşti. În Miercurea Ciuc am ascultat indicaţiile copilotului şi am ajuns în faţa… Catedralei Romano-Catolice. Aceasta are o arhitectură foarte interesantă, una din cele mai faine pe care eu le-am văzut pe la noi prin ţară. După ce m-am contrazis cu Cel Rău 20 de minute despre cum asta NU E Catedrala Franciscană, mi-am savurat victoria şi am identificat adresa pentru Cetatea Miko.

Ajunşi acolo am aflat că, de fapt, interesant era să prindem muzeul secuiesc deschis. Şi că ar mai fi de vizitat în Miercurea Ciuc şi o galerie de pictură şi o casă memorială şi un monument şi… tot aşa! Ok, nu ne ajunge o seară, hai să mâncăm. Recomandările Zeului Google ne-au îndrepat spre restaurantul Gambrinus. Şi bine au făcut: mâncare, port şi muzică tradiţionale. Toate delicioase. Recomand!

Seara s-a încheiat cu decizia fermă de a reveni a doua zi. Şi astfel iată-ne petrecând o zi de miercuri în Miercurea Ciuc. Prima oprire a fost la Cetatea Miko şi Muzeul Secuiesc. La umilul preţ de 5 RON (taxa foto inclusă) am putut vedea o expoziţie recent amenajată în cadrul muzeului – Istoria Cetăţii Miko. Restul muzeului era închis pentru restaurare… Expoziţia aceasta mi-a întărit admiraţia pentru capacitatea lor de a scoate în evidenţă lucrurile de care sunt mândri. Înafara faptului ca am putut vedea reconstrucţii foarte reuşite ale Sălii Fântânii, Sălii Bucătăriei şi Bastionului, am asistat şi la două momente cinematografice cu mult umor. Ele erau parte a expoziţiei şi încercau să plaseze într-o poveste cu mult haz contextul istoric al obiectelor expuse.

În ultima sală puteai să îţi faci şi o fotografie-amintire. Nice, nice!

       
 Vis-a-vis de Cetate este Catedrala Ortodoxă şi un fel de monument cu simboluri comuniste şi dacă însişti să treci de partea în construcţie a străzii ajungi undeva unde e un fel de Lipscani Miercurician. Până la urmă m-am lăsat convinsă să merg înapoi la maşină şi să identificăm zona Şumuleu unde ar fi reala Catedrală Franciscană. Zis şi făcut. Puţin dezamăgită… exteriorul e destul de impunător, însă nu la fel de interesant ca cel al Catedralei Romano-Catolice. Iar interiorul mie mi s-a părut kitchos.

Next stop: galeria de artă Nagy Imre, un pictor al secolului XX, instruit la Budapesta şi cu care concetăţeni lui se mândresc. A fost o experienţă plăcută. Eu am savurat mai mult felul în care a fost concepută expoziţia, decât exponatele în sine. Fără ca acestea să îmi displacă, nu mă înţelegeţi greşit. Cromatica era chiar pe gustul meu, dar nu am experimentat acel catharsis provocat mai ales de momentul în care te identifici într-unul din obiectele de artă întâlnite. Am găsit un tablou intitulat “Pisici”, pe care l-am fotografiat cu gândul la Figaro şi la faptul că atunci când era mic îi ziceam “jigodin mic” (Jigodin fiind numele străzii pe care este expoziţia şi al locului originar al pictorului).

După ce vedeai expoziţia, puteai să vizitezi şi casa memorială a pictorului. Acesta cred că a fost momentul meu preferat din întreaga vizită la Miercurea Ciuc! Poate părea banal, dar simţeam cum fiecare lemn vechi din acea casa are o poveste, cum vibrează o emoţie. Atelierul său era plin de personalitate, de frumos, de o linişte şi o lumină incredibile… Mi-am întărit astfel ideea că noi lăsăm o bucată vie de personalitate în locurile în care trăim. Chiar da!

Nu puteam părăsi oraşul fără un prânz întârziat la Gambrinus (ciorba de gulaş e o chestie foarte faină – oare găsesc şi prin Bucureşti?).

Mie mi s-a părut că Miercurea Ciuc e un oraş mare, de fapt. Poate că suprafaţa sa nu e, însă atmosfera şi spiritul îl fac să fie. Mi-ar fi plăcut să îi simt pulsul mai mult de o zi. Dacă aveţi vreodată drum prin el, sper că acest post să vă ajute să vă ghidaţi paşii măcar spre aceste locuri din el. Merită văzute şi, mai ales, merită simţite!

Mi-am propus să descopăr mai atent această ţară, aşadar… ce alte oraşe cu personalitate din România mi-ați sugera să mai vizitez?