Sunt câteva melodii pe care atunci când le ascult se coboară un fel de pod imaginar al melancoliei și mă trezesc că mă uit la un film care a rulat acum ceva ani, că revăd personaje de care am uitat sau de care îmi aduc rar aminte. Mereu mă trezesc greu din starea asta și întotdeauna cu un sentiment de dor. Dor de noi tineri și naivi, dor de noi pierzând ore bune prin tot felul de bodegi unde puneam ”țara la cale” și ne desenam visele, dor de noi având lumea la picioare, dor de noi fabulând despre cum viața noastră va fi, dor de noi cu încredere până la lună și înapoi, dor de noi cu drame mărunte existențiale, dor de noi lipsiți de grija banilor (căci de ce să te îngrijorezi pentru ceva ce NU AI?), dor de noi fericiți când prindeam ofertă la Cuba Libre sau Energy Vodka, dor de noi cântând din toți rărunchii ”It’s my life and it’s now or never”, dor de noi cu planuri mărețe și zâmbete sincere, dor de noi cu privirea senină.

cismigiu

Sunt norocoasă că încă îi am în viața mea pe o parte din prietenii cu care am trecut prin cele descrise mai sus. Sunt și mai norocoasă că lor li s-au alăturat alți oameni minunați. Mă simt însă tristă din cauza absenței celor care au luat alt drum… Mi-e dor de ei și mi-aș fi dorit să rămână. Mi-aș fi dorit să îi regăsesc în localurile prin care azi trec mult mai rar, pe aleile pe care pașii mei nu mai sunt purtați la fel de des și în planurile pe care mi le fac acum.

Mi-e dor de vremurile în care cântam în cor ”Once upon a time there was a tavern…” sperând că NOI vom schimba finalul melodiei. Ca să vezi… în viață lucrurile nu merg ca în filme.