Cei care mă cunosc ştiu că sunt o mare pasionată de cercei. Am o colecţie de 104… sau 107 perechi (oops, iar trebuie să le număr… that will be fun!). Şi un target de 500. Aveam unul de 200, dar am decis ca acela să fie doar faza 1. 🙂 De unde am această pasiune şi de când? Nu mi-e prea clar. Cred că derivă cumva din copilăria mea, când până în clasa a II-a am fost foarte frustrată că nu aveam cercei. Pentru că mamei i-a fost milă de mine în maternitate şi nu a lăsat asistenta să îmi facă găuri. Iar apoi… mă feream mereu de ceea ce credeam a fi un proces dureros (şi a fost! Am avut urechiuşele roşii 3 zile… snif-snif!).

Dar la un moment dat mi s-au părut mai dureroase miştourile băieţilor din clasă care, deşi aveam părul lung până la fund şi purtam numai rochiţe cu valonaşe, spuneau că nu sunt o fetiţă adevărată pentru că nu port cercei. Ei bine, uite că acum am 104 perechi. Minim!

Ce nu ştiu mulţi este că cerceii din cutiile mele au poveştile lor, pe care le ştiu foarte bine. Aproape fiecare pereche e asociată în mintea mea cu un zâmbet drag. Spun “aproape”, pentru că o parte din ei au fost achiziţionaţi într-o manieră mult mai banală şi practică: la reduceri. Am decis să scot din cutiuţe aceste poveşti, ca să fiu sigură că niciodată n-o să le uit.

Azi o să vă povestesc despre nişte cerculeţe tare dragi mie, nişte cercei care au onoarea de a fi purtaţi mult mai des decât multe alte perechi. Iată personajul principal:

DSC_0398

I-am primit de Crăciun, în… 2009. În acel decembrie am stat întreaga lună în apartamentul prietenului meu de atunci, pentru că apartamentul meu încă nu era gata conform planning-ului. Mi-aduc aminte cu drag de luna aia, mă simţeam ca şi cum aş fi fost plecată în vacanţă. Ştiu că eu nu am avut răbdare şi i-am dat cadoul mai devreme cu 2 zile de Crăciun. M-a surprins că a deschis şifonierul (sau una din cutiile de prin dormitor… imaginaţi-vă un apartament de băieţi… ) şi mi-a dat şi el o cutie roşie cu o fundă mare. Am deschis-o veselă şi am descoperit încântată în ea un mix din bomboanele mele preferate: Rafaello şi Ferrero Rocher. Am mâncat încântată o bomboană şi am dat să pun cutia sub “brăduţul improvizat” (aka o vază cu crenguţe de brad). Destul de dezamăgit, el îmi spune: “nu mai iei una?”. Mai iau una, închid la loc cutia. El, puţin frustrat: “Nu vrei să vezi ce arome mai sunt?”. Eu caut puţin prin bomboane, găsesc şi una cu lichior de cafea, mă arăt veselă de descoperire şi închid iar cutia.

El mă privea deja cu o expresie care spunea “noroc că eşti frumoasă!”. 🙂 Eu nu înţeleg şi spun: “Dar am mâncat destule, vrei să le termin pe toate?!” Într-un final, îmi spune: “Dragă… nu mai mânca. Dar caută şi tu prin cutie!”. Abia atunci am înţeles că bomboanele erau doar diversiunea, ambalajul special. Al cerceilor din imagine. Am fost atât de încântată de “modalitatea de expunere” că nu i-am menţionat niciodată că mai am două perechi similare. Şi bine am făcut! Pentru că pietricele mici de pe ei, care pe celelalte două perechi nu există, au demonstrat că merită, spre deosebire de ceilalţi, să fie purtaţi la ţinute mai elegante, pentru evenimente mai deosebite. Aşa cum se cade unor cercei ambalaţi în bomboane!…