În ultimele săptămâni am avut o cursă nebună, contra-cronometru, în care a trebui să integrez o serie de schimbări destul de importante în viața mea profesională (detașarea mai amplă de mediul corporatist, pregătirea pentru a face parte din echipa de lucru a unui Festival de mare amploare, lansarea în antreprenoriat), să mă ocup de aspecte de sănătate îndelung neglijate, să canalizez energia de avarie pe care o aveam la dispoziție (da, după 3 ani fără un concediu mai lung de 5 zile singurul tip de energie cu care simți că rămâi este cel de avarie) pentru a lăsa totul în regulă înainte de concediu și să rezolv uzualele probleme domestice (ca unic adult responsabil din familia mea).

Ei bine, nu e greu de ghicit că sunt cu nervii la pământ… Am fix 96 de ore de când telefoanele mele tac CEL MULT 10 minute (ba apel, ba sms, ba Page Manager Notification, ba mail – toate necesitând feedback de la mine), începând cu ora 10:00 și terminând cu 23:00. Multi-tasking e puțin zis că fac. Mi-am descoperit clar limitele de memorie și fără aplicația Keep de pe tabletă cred că eram un fiasco total.

stress woman

Ce am mai descoperit? Că unii membri ai familiei mele au un fel de ”autism emoțional”. Cu cât cantitatea mea de stres crește și timpul pe care îl am se reduce la MINUS un minut, cu atât primesc telefoane peste telefoane (cu întrebarea eternă ”Ah, ești la muncă?!” Nu, sunt în Bahamas! Unde naiba sunt de 7 ani încoace la ora 15:00?!) spre a le rezolva problemele, dar fără a mi se adresa o nevoie specifică sau o situație în care să am efectiv o putere concretă de a face ceva.

Nu pot să raționez acum dacă asta se întâmplă mereu, dar când am mai mult timp cu care să jonglez fac abstracție sau dacă pur și simplu se aplică regula ”o problemă nu vine niciodată singură” și în astfel de perioade sunt catalizate aceste momente. Cert este că nu pricep și pace de ce atunci când vezi pe cineva că e tras din toate părțile nu îți iei puțină distanță să îl lași să respire?! De ce nu poți lua decizii singur și preferi să le pui în responsabilitatea cuiva care e clar mult prea obosit să judece corect o situație delicată și unde oricum nu are autoritate? Mai mult, cum nu poți conștientiza că în ultimele 6 luni nu i-ai dat nici măcar un singur telefon acelei persoane doar pentru a vedea CE FACE, dacă e bine… cum i-a fost ziua? Ai sunat doar ca să ceri sfaturi, soluții, să expui probleme și să aștepți rezolvări. De la un om care are atâtea de făcut că fără a le nota într-o aplicație, nu le mai ține minte… Mai mult, de la un om care știi bine că nu are cui să delege și care știi că se simte foarte frustrat când e legat de mâini și de picioare într-o anume situație.

Dragilor, dacă aveți un om apropiat în jurul vostru pe care îl vedeți iritat, nedormit, stresat, depășit de task-uri și probleme… încercați să empatizați un pic. Lăsați-i un mesaj drăguț, o cafea pe birou, un pahar de apă pe masă, un simplu zâmbet când îi întâlniți privirea. Iar dacă nu aveți cu el o problemă de viață și moarte, gândiți-vă de două ori înainte să îi mai puneți încă ceva pe lista de TO DO. Dacă puteți să rezolvați singuri chestiunea în cauză… faceți-o! Nu există cadou mai frumos sau sprijin mai mare pe care să îl puteți oferi persoanei respective. Știu asta pe pielea mea! Ioana, în plină organizare Ideo Ideis, și-a găsit zilnic timp să mă întrebe ”ce mai fac” și mi-a dat 5 minute de conversație casual în care am simțit că nu se așteaptă nimic de la mine. A făcut asta știind inclusiv că ea ar fi persoana spre care ar pleca 1-2 task-uri dacă n-aș putea să le mai fac, nu s-a gândit niciun moment că poate ar fi mai bine să nu dialogăm ca să nu ”îmi dea prin minte”. Ei bine, acele 5 minute au fost unicele mele minute de pauză zilnică, în care m-am simțit om și nu marionetă. Prietena mea cea mai bună, care trăiește într-un ritm similar și cu care chiar împart unele proiecte… reușește să mă sune mai des să vadă ce fac, decât să verifice care e statusul task-urilor. Niciodată nu mă crispez când îi văd numele pe ecranul de apel. Am alte afișări pe ecran care reușesc INSTANT să mă bage într-o stare îngrozitoare de anxietate…

Dependența de o persoană e mult mai grav resimțită emoțional de persoana care e factorul de dependență, nu de dependent. Și da… Sunt perfect conștientă că dacă eu aș dispărea Pământul nu ar sta în loc. Universul și-ar continua foarte firesc mișcarea de particule și rutina zilnică, problemele și-ar găsi o soluție. Mi-ar plăcea să fie și alții conștienți de asta și să acționeze în consecință… Voi ce faceți când ajungeți în pragul critic de stres?