S-au făcut în aceasta primăvară 7 ani de când conduc pe şosele patriei. Mai ales prin Bucureşti. Aproape zilnic. În această vară s-au împlinit 4 ani de la ultima mea amendă rutieră. Am primit doar 3 amenzi, toate pentru depăşire de viteză.

Recunosc, nu cu mândrie, că sunt foarte dese dăţile în care încalc această regulă. Mai ales când vin târziu acasă, cele 3 benzi de bulevard sunt libere, muzica e tare ÅŸi cutia automată îi ascultă ritmul… E uimitor cum 4 ani nu am primit nicio sancÅ£iune pentru o regulă încălcată zilnic. Era un fel de record al meu. Eram un fel de “villain” care 4 ani reuÅŸise, cumva, să scape. Ei bine, miercuri seara recordul meu a murit… Culmea e că a fost din pura mea neatenÅ£ie. Foarte obosită ÅŸi îngândurată, am uitat să îmi activez regula cu “până în 60 pe Aviatorilor”, unde foarte des e filtru.

Când am primit flash-ul echipajului cu radarul, m-am trezit subit ÅŸi mi-am dat seama că în câteva secunde voi fi trasă pe dreapta. Ceea ce s-a ÅŸi întâmplat. Eram vinovată, ÅŸtiam asta. Deseori sunt “gică-contra”, chiar ÅŸi când ÅŸtiu că am greÅŸit, pentru că uneori puterea de persuasiune ce o deÅ£in mă mai scapă de consecinÅ£e. Dar în noaptea aceea… chiar nu aveam energia necesară. Tot ce am putut să fac a fost să zâmbesc. Eram puÅ£in timorată, admit. Nu mai avusesem contact de 4 ani cu un om în uniformă ÅŸi toate poveÅŸtile despre cât de “bădărani, misogini ÅŸi după mită sunt” aveau un oarecare contur de prejudecată în mintea mea.

speed

Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că un ofiÅ£er s-a prezentat foarte respectuos, mi-a explicat motivul pentru care sunt oprită, mi-a cerut frumos actele, mi-a explicat ce anume presupune 81 de km la oră. ÃŽn tot acest timp l-am privit cumva vinovată ÅŸi am zâmbit. I-am spus că înÅ£eleg, mi-am cerut scuze că durează cam mult să găsesc talonul în haosul din geantă ÅŸi i-am înmânat actele. Mi-a spus că va dura câteva minute completarea procesului verbal ÅŸi îmi va returna imediat actele. I-am răspuns simplu ÅŸi calm: “desigur, aÅŸtept”. Privirea lui de-a dreptul surprinsă mi-a sugerat că el era, cumva, mai timorat decât mine de această interacÅ£iune…

După câteva minute a revenit cu actele mele ÅŸi procesul verbal. Mi-a mai explicat o dată câte puncte am, în câte luni se prescriu, unde pot plăti pentru Ilfov ÅŸi că îmi sugerează să o fac în primele 48 de ore, pentru a achita jumătate din sumă. Am ascultat calmă, am oftat când a spus de valoare amenzii (nu era deloc momentul să cheltui aÅŸa banii…) ÅŸi am aprobat. Poate de la oboseală, poate de la atitudinea sa galantă zâmbetul îmi tot revenea. Moment în care îmi dă o replică ce mă face să înÅ£eleg ceea ce am tradus ca “timorare”: “îmi pare sincer rău. SunteÅ£i foarte cooperantă, aveÅ£i actele toate în regulă, purtaÅ£i ÅŸi centura… ÅŸi vă mulÅ£umesc pentru asta. Dar trebuie să vă dau această amendă…”. Aha! Deci ÅŸi atitudinea mea normală era, de fapt, o excepÅ£ie pentru el, pentru el obiÅŸnuit cel mai probabil cu proteste, obiecÅ£ii, ameninţări de tipul “ÅŸtii tu cine sunt eu?”, telefoane la unchi/veri/cumnaÅ£i/etc., acuze de tipul “aÅ£i ieÅŸit să vă faceÅ£i banul, a?” ÅŸi tot aÅŸa…

ÃŽn timp ce am această revelaÅ£ie, mă întreabă dacă am vreo obiecÅ£ie legată de procesul verbal. Eu spun, mai mult pentru mine: “M-ar ajuta să am?”. Blând, dar ferm, ÅŸi totuÅŸi cu un soi de regret în glas spune atât: “TotuÅŸi… aveaÅ£i viteză…”. AÅŸa e.  Ceea ce îi ÅŸi spun: “Da, aveam. Vă faceÅ£i doar datoria. E în regulă, nu am nicio obiecÅ£ie.”. Semnez, îmi iau actele ÅŸi procesul verbal, îi urez serviciu uÅŸor ÅŸi mă pregătesc să plec. ÃŽmi urează drum bun ÅŸi apoi se întoarce cu ceva de adăugat: “încercaÅ£i să mergeÅ£i cu viteza regulamentară până acasă. Ar putea… ar putea să mai fie ÅŸi alte echipaje…”. Am înÅ£eles, la podul Pipera era radar în noaptea aceea. I-am promis că voi merge până acasă regulamentar. Åži m-am Å£inut de promisiune. Åži după ce am trecut de Podul Pipera.

Pe drumul spre casă m-am gândit mult la această interacÅ£iune ÅŸi mi-am dat seama că noi, membrii societăţii, suntem cei care Å£inem vie corupÅ£ia ÅŸi imaginea negativă despre cei care trebuie să ne apere, să ne înveÅ£e, să ne trateze. Am preluat un arhetip al “miliÅ£eanului” corupt ÅŸi nu îi mai dăm drumul deloc. Nu le dăm nicio ÅŸansă. Fără niciun sens… pentru că, dacă e să ne gândim logic, cu ce sunt mai diferiÅ£i cei din generaÅ£ia noastră care aleg să se facă oameni ai legii, de noi care alegem să ne facem altceva? De ce ei nu ar putea fi mânaÅ£i de principiile corecte pentru a-ÅŸi alege o meserie? De ce alegem să NU credem în bunele lor intenÅ£ii ÅŸi în capacitatea lor de a corecta un sistem corupt? Prin prejudecăţile negative pe care le avem faţă de ei, singuri proiectăm un scenariu care mai devreme sau mai târziu devine realitate. Oricine aude încontinuu, în mod repetat că va comite ceva… ajunge, printr-un fel sau altul, să comită acel ceva. Voi cum v-aÅ£i simÅ£i să vă exercitaÅ£i zi de zi vocaÅ£ia, cu sinceritate ÅŸi iubire, dar să vă fie imputate strategiile celor de dinainte? Vă spun eu: frustraÅ£i. Åži la un moment dat…

Dacă vrem ca această societate să fie mai bună, trebuie să îi dăm ÅŸansa de a deveni mai bună. Să începem să o privim cu un strop în plus de încredere. Să căutăm să subliniăm lumina din ea, nu întunericul. Iar celor care o clădesc acum… trebuie să le dăm măcar prezumÅ£ia de nevinovăţie. ÃŽn fond, aceasta e legal reglementată ÅŸi pentru cei mai atroce criminali… Trebuie să nu mai dăm verdicte înainte de proces. Altfel noi vom ajunge să plătim sentinÅ£a.

P.S.: Ajunsă acasă mi-am aruncat un ochi pe procesul verbal. Pe el scria că am circulat cu viteza de 79 de km. Iată că mie mi s-a acordat prezumţia de a fi un om mai bun decât acţiunile mele.