S-au făcut în aceasta primăvară 7 ani de când conduc pe şosele patriei. Mai ales prin Bucureşti. Aproape zilnic. În această vară s-au împlinit 4 ani de la ultima mea amendă rutieră. Am primit doar 3 amenzi, toate pentru depăşire de viteză.

Recunosc, nu cu mândrie, că sunt foarte dese dăţile în care încalc această regulă. Mai ales când vin târziu acasă, cele 3 benzi de bulevard sunt libere, muzica e tare şi cutia automată îi ascultă ritmul… E uimitor cum 4 ani nu am primit nicio sancţiune pentru o regulă încălcată zilnic. Era un fel de record al meu. Eram un fel de “villain” care 4 ani reuşise, cumva, să scape. Ei bine, miercuri seara recordul meu a murit… Culmea e că a fost din pura mea neatenţie. Foarte obosită şi îngândurată, am uitat să îmi activez regula cu “până în 60 pe Aviatorilor”, unde foarte des e filtru.

Când am primit flash-ul echipajului cu radarul, m-am trezit subit şi mi-am dat seama că în câteva secunde voi fi trasă pe dreapta. Ceea ce s-a şi întâmplat. Eram vinovată, ştiam asta. Deseori sunt “gică-contra”, chiar şi când ştiu că am greşit, pentru că uneori puterea de persuasiune ce o deţin mă mai scapă de consecinţe. Dar în noaptea aceea… chiar nu aveam energia necesară. Tot ce am putut să fac a fost să zâmbesc. Eram puţin timorată, admit. Nu mai avusesem contact de 4 ani cu un om în uniformă şi toate poveştile despre cât de “bădărani, misogini şi după mită sunt” aveau un oarecare contur de prejudecată în mintea mea.

speed

Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că un ofiţer s-a prezentat foarte respectuos, mi-a explicat motivul pentru care sunt oprită, mi-a cerut frumos actele, mi-a explicat ce anume presupune 81 de km la oră. În tot acest timp l-am privit cumva vinovată şi am zâmbit. I-am spus că înţeleg, mi-am cerut scuze că durează cam mult să găsesc talonul în haosul din geantă şi i-am înmânat actele. Mi-a spus că va dura câteva minute completarea procesului verbal şi îmi va returna imediat actele. I-am răspuns simplu şi calm: “desigur, aştept”. Privirea lui de-a dreptul surprinsă mi-a sugerat că el era, cumva, mai timorat decât mine de această interacţiune…

După câteva minute a revenit cu actele mele şi procesul verbal. Mi-a mai explicat o dată câte puncte am, în câte luni se prescriu, unde pot plăti pentru Ilfov şi că îmi sugerează să o fac în primele 48 de ore, pentru a achita jumătate din sumă. Am ascultat calmă, am oftat când a spus de valoare amenzii (nu era deloc momentul să cheltui aşa banii…) şi am aprobat. Poate de la oboseală, poate de la atitudinea sa galantă zâmbetul îmi tot revenea. Moment în care îmi dă o replică ce mă face să înţeleg ceea ce am tradus ca “timorare”: “îmi pare sincer rău. Sunteţi foarte cooperantă, aveţi actele toate în regulă, purtaţi şi centura… şi vă mulţumesc pentru asta. Dar trebuie să vă dau această amendă…”. Aha! Deci şi atitudinea mea normală era, de fapt, o excepţie pentru el, pentru el obişnuit cel mai probabil cu proteste, obiecţii, ameninţări de tipul “ştii tu cine sunt eu?”, telefoane la unchi/veri/cumnaţi/etc., acuze de tipul “aţi ieşit să vă faceţi banul, a?” şi tot aşa…

În timp ce am această revelaţie, mă întreabă dacă am vreo obiecţie legată de procesul verbal. Eu spun, mai mult pentru mine: “M-ar ajuta să am?”. Blând, dar ferm, şi totuşi cu un soi de regret în glas spune atât: “Totuşi… aveaţi viteză…”. Aşa e.  Ceea ce îi şi spun: “Da, aveam. Vă faceţi doar datoria. E în regulă, nu am nicio obiecţie.”. Semnez, îmi iau actele şi procesul verbal, îi urez serviciu uşor şi mă pregătesc să plec. Îmi urează drum bun şi apoi se întoarce cu ceva de adăugat: “încercaţi să mergeţi cu viteza regulamentară până acasă. Ar putea… ar putea să mai fie şi alte echipaje…”. Am înţeles, la podul Pipera era radar în noaptea aceea. I-am promis că voi merge până acasă regulamentar. Şi m-am ţinut de promisiune. Şi după ce am trecut de Podul Pipera.

Pe drumul spre casă m-am gândit mult la această interacţiune şi mi-am dat seama că noi, membrii societăţii, suntem cei care ţinem vie corupţia şi imaginea negativă despre cei care trebuie să ne apere, să ne înveţe, să ne trateze. Am preluat un arhetip al “miliţeanului” corupt şi nu îi mai dăm drumul deloc. Nu le dăm nicio şansă. Fără niciun sens… pentru că, dacă e să ne gândim logic, cu ce sunt mai diferiţi cei din generaţia noastră care aleg să se facă oameni ai legii, de noi care alegem să ne facem altceva? De ce ei nu ar putea fi mânaţi de principiile corecte pentru a-şi alege o meserie? De ce alegem să NU credem în bunele lor intenţii şi în capacitatea lor de a corecta un sistem corupt? Prin prejudecăţile negative pe care le avem faţă de ei, singuri proiectăm un scenariu care mai devreme sau mai târziu devine realitate. Oricine aude încontinuu, în mod repetat că va comite ceva… ajunge, printr-un fel sau altul, să comită acel ceva. Voi cum v-aţi simţi să vă exercitaţi zi de zi vocaţia, cu sinceritate şi iubire, dar să vă fie imputate strategiile celor de dinainte? Vă spun eu: frustraţi. Şi la un moment dat…

Dacă vrem ca această societate să fie mai bună, trebuie să îi dăm şansa de a deveni mai bună. Să începem să o privim cu un strop în plus de încredere. Să căutăm să subliniăm lumina din ea, nu întunericul. Iar celor care o clădesc acum… trebuie să le dăm măcar prezumţia de nevinovăţie. În fond, aceasta e legal reglementată şi pentru cei mai atroce criminali… Trebuie să nu mai dăm verdicte înainte de proces. Altfel noi vom ajunge să plătim sentinţa.

P.S.: Ajunsă acasă mi-am aruncat un ochi pe procesul verbal. Pe el scria că am circulat cu viteza de 79 de km. Iată că mie mi s-a acordat prezumţia de a fi un om mai bun decât acţiunile mele.