Weekend-ul acesta a semănat izbitor de mult cu unul din octombrie. Aşadar, am tras chiulul încă o dată de la activităţile de comuniune cu natura. Dar am refuzat vehement să cedez impulsului de a nu părăsi aşternuturile, aşadar am decretat acest weekend ca fiind unul de boardgames şi filme.

Desigur, tentaţia de a mă uita la nişte episoade din “South Park” a fost prea mare, aşadar în loc de 3 filme, cum îmi propusesem, am urmărit doar două. Unul dintre ele la cinema, 3D. Altul în liniştea casei, pe canapea. Din fericire, ambele filme mi-au plăcut suficient de mult încât să declar timpul investit în ele un câştig.

Sâmbătă seară am înfruntat ploaia şi am mers cu nişte prieteni să vedem “Men in Black – 3”. Am îndulcit premisele din start cu migadale în ciocolată şi am urmărit cu încântare Universul plin de extratereştrii monitorizaţi (Lady Gaga included). Nu am râs în hohote (de fapt, nu ştiu daca am izbucnit în ras măcar o dată), dar zâmbetul nu mi-a părăsit faţa pe tot parcursul filmului.

“Men in Black – 3” aduce o acţiune ceva mai matură decât predecesoarele sale, iar 3D-ul este bine gândit şi îi oferă un plus de entertainment. Will Smith pare neschimbat şi foarte în formă, în timp ce Josh Brolin joacă un veritabil tânăr agent K, păstrându-mi astfel speranţa că Universul MIB are o şansă de supravieţuire indiferent de cât de nemilos va fi timpul cu Tommy Lee Jones. Pe scurt: mergeţi cu încredere să vedeţi “MIB 3”. O să vă distraţi.

Cel de-al doilea film pe care l-am văzut în weekend este “Fracture”, apărut în 2007. Nu ştiam nimic despre el când am dat “play”, criteriul de alegere fiind simplu: era unul din puţinele filme gata descărcate pe care le aveam pe laptop. În distribuţie se află Anthony Hopkins şi Ryan Gosling (care mi-a plăcut la nebunie în “The Ides of March”). A fost un film EXACT pe gustul meu. Hopkins interpretează un personaj briliant, manipulativ, sadic (Ted Crawford). Presupun că nu mai are sens să vă spun că ii iese de minune. Ryan Gosling este Willy Beachum, un tânăr avocat, foarte ambiţios şi în plină ascensiune, care se trezeşte în situaţia de a demonstra că Ted este vinovat de tentativă de omor.

Jocurile minţii dintre Ted şi Willy au fost o adevărată bucurie pentru neuronii mei care au delectat fiecare replică din disputele lor verbale. Cei 2 au reuşit să pună în scenă un fel de joc de şah, chiar dacă finalul este puţin previzibil. Mi-a plăcut că filmul a fost construit de aşa natură încât a putut să îmi ia gândul de la momentul în care crima s-a petrecut efectiv, doar pentru ca apoi discret să mă aducă înapoi şi eu să pun într-o singură clipă la un loc piesele, înţelegând ce s-a întâmplat. Faptul că îţi oferă satisfacţia descoperirii misterului, în loc să-ţi pună pe tavă o întorsătură excentrică de ultim moment a fost un act de curaj, din punctul meu de vedere. Ai o satisfacţie aparte să ştii că ţi-a lăsat totul în faţă şi că poţi explica singur enigma.

Mi-aş fi dorit însă să văd acest film regizat de David Fincher (pentru modul său de prezentare în “The Game”) sau Brad Anderson (pentru viziunea din “The Machinist”). Cred că Gregory Hoblit nu avea instrumentele necesare (experienţă, talent, viziune) pentru a fructifica plotul şi evoluţia bătăliei psihologice, la adevarata lor valoare. Cred că povestea, personajele, distribuţia meritau un plus de ajutor din acest punct de vedere. În unele secvenţe totul a fost prea puţin subtil, prea puţin elegant, prea puţin altfel. Oricum, per total, “Fracture” e un film bun, care merită văzut. Măcar pentru interpretările pe care Hopkins şi Gosling le oferă.

P.S.: La “Fracture” am izbucnit în mod sincer în râs, la un moment dat. De vină au fost talentul lui Gosling în a interpreta ironia şi replica “I don’t think the gun grew little gun legs and walked out of the house. It’s in here somewhere, find it.”

Voi aţi văzut vreunul din cele două filme? Aveţi o părere diferită sau ceva de completat? 🙂