Feminitate. Zâmbet. Gingăşie. Tulburare. Talent. Unicitate. Graţie. Acestea sunt cuvintele cu care majoritatea o descriu pe Marilyn Monroe. Acestea sunt cuvintele cu care eu o descriu pe Michelle Williams. Dacă pentru “Shutter Island” şi “Perfum” zâmbisem în stil Joey (“Friends”) şi spusesem “Not bad, not bad”, iar pentru “Blue Valentine” expresia mea fusese una de admiraţie… pentru rolul din “My Week With Marilyn”, Michelle ajunge pe un fel de piedestal. Pentru mine.

Multe cronici au spus că prestaţia actriţei principale a fost una dezamăgitoare, sub nivelul ei; că nu o întruchipează pe Marilyn cum ar trebui. Păi da… pentru ca fenomenul Marilyn Monroe este unul irepetabil, mult prea greu de reprodus sau mimat. Iar faptul că Michelle NU face asta, ci identifică principalele atribute pentru care o ţinem minte pe Marilyn şi ni le arată, dar prin propria perspectivă… o face autentică. O cred. Empatizez cu ea şi cu drama personajului ei. Pentru că o cred. Îi cred feminitatea, îi simt tulburările interioare, îi trăiesc tumultul, îi aplaud gingăşia. Eu cred că Michelle Williams merita Oscarul pentru acest rol, nu doar o nominalizare.

Din păcate eu nu am văzut filmul “Prinţul şi dansatoarea”, punctul central din “My Week With Marilyn”, însă ştiu că foarte rapid după el a fost lansat “Some Like It Hot”, care a devenit unul dintre cele mai emblematice filme ale Hollywood-ului.

“My week with Marylin” pune mult accent pe latura emoţională a vedetei, nu neapărat pe cea biografică. Aduce o bucată de realitate mai puţin abordată în materialele despre Marilyn Monroe. Este un film care emană multă căldură… Scenaristul Adrian Hodges a plecat de la unul dintre volumele de memorii ale lui Colin Clark (personajul principal masculin din film, interpretat de Eddie Redmayne), publicat în anul 2000. Acesta vorbeşte despre această săptămână unică din viaţa lui, oferind o nouă bucată de puzzle despre sex-simbolul femeilor din întreaga lume. Simon Curtis (care mie nu îmi spune mare lucru) semnează regia.

Deşi am apreciat atmosfera boemă, caldă şi reconfortantă pe care am simţit-o de-a lungul filmului şi deşi am savurat fiecare bucăţică din interpretarea dulcei Michelle Williams, trebuie să recunosc că am fost cumva dezamăgită de dialoguri (multe redundante, pleonastice, exagerate) şi de expoziţiunea evenimentelor (nu toate formau un puzzle logic şi multe erau prea “in your face” – puţină subtilitate şi-ar fi găsit mai bine locul în tabloul zugrăvit de Michelle Williams).

Pe scurt: da, vă recomad să îl vedeţi. Fie şi doar pentru zâmbetul lui Michelle. Marilyn. Secvenţa mea preferată? Cea în care se filmează finalul filmului, în completare cu cea în care Sir Lawrence Olivier (interpretat de Kenneth Branagh) urmăreşte bruturile şi discută cu Colin. A voastră?