Azi am ascultat pe repeat o melodie care face parte din viața mea încă de la frageda vârstă de 3 ani… Ca un fel de indiciu asupra vocației mele, încă de pe atunci preferam muzica doar asociată cu imagini. Dacă era integrată într-o poveste avea șanse să îmi rămână în minte (și urechi) mai multă vreme.

În 1982 Rankin/Bass producea pentru ITC Entertainment un film de animație numit “The Last Unicorn”. Scenariul este scris de Peter S. Beagle, pe baza cărții sale cu același nume din 1968. Povestea are ca personaj central un inorog care află că este ultimul și, convins că nu se poate, pleacă în căutarea celorlalți. Legenda spunea că au fost prinși de Taurul Roșu. Pe drum întâlnește un vrăjitor care o transformă în om și aventura continuă. Animația nu se adreseaza (doar) copiilor, metaforele și înțelesurile mergând în straturi mult mai profunde.

Eu am primit cadou o casetă cu desenul când împlineam 3 ani, deci în 1990. Timp de 2 ani m-am uitat săptămânal la el, spre disperarea mamei care, probabil, începea să își pună întrebări legate de sănătatea mea psihică. Acum am 25 de ani, dar nu cred că trece un an fără să mă uit o dată la desen. Coloana sonoră este excepțională, în întregimea ei, și o ascult de fiecare dată când caut ceva liniștitor.

Melodiile au fost compuse de Jimmy Webb și interpretate de grupul America, în colaborare cu Lucy Mitchell la unele dintre ele. Formația a fost un adevărat fenomen în anii ’70, printre cele mai cunoscute melodii ale lor numărându-se “Tim Man”, “A Horse With No Name” și “Sister Golden Hair”.

Din întreaga coloană sonoră melodia mea preferată este cea de pe generic și care se mai aude ocazional în timpul călătoriei inorogului, cea care poartă titlul romanului. Puteți să vedeti mai jos cum a fost folosită în animație (este chiar intro-ul). Dacă ați văzut deja desenul trebuie să fiți de acord că în această melodie de doar 2 minute s-a sintetizat întreaga atmosferă.

”The Last Unicorn” vorbește despre nevoia de identitate, despre nevoia de te (re)descoperi și de a te înțelege pe tine însuți, despre importanța răspunsului la întrebarea ”CINE SUNT?”. Beagle s-a ”jucat” frumos și cu ideea de subiectivism, de perspectivă proprie asupra realității – oamenii văd inorogul în mod diferit, în diverse circumstanțe. Practic fiecare vede ceea ce se așteaptă să vadă, ceea ce are nevoie să vadă. O secvență puternic simbolică despre realitate, subiectivism și aparențe este cea în care inorogul vede animalele pe care oamenii le cred mitice, de la Carnavalul unde Madame Fortuna o ține prizonieră, exact așa cum sunt: banale, bătrâne, cu o mască pusă de vrăjitoare pentru a crea o iluzie.

Finalul desenului animat este cumva (în mod subiectiv, desigur) preferatul meu din toate finalurile pe care le-am văzut. Tot timpul filmului inorogul (atât în postura de animal mitic, cât și în cea de femeie – Lady Amalthea) este reprezentarea a tot ceea ce este bun și inocent, totuși lipsindu-i ceva: înțelegerea sentimentelor umane, cu precădere a celui care ne face să putem fi cu adevărat buni – iubirea. O dată ce l-a înțeles, însă, nu mai poate fi niciodată cu adevărat un inorog. Și deși și-a regăsit ”confrații” se va simți pentru eternitate singură, pentru că ”niciun alt inorog nu a mai cunoscut regretul…”.

Voi ați citit cartea sau ați văzut desenul animat? Sau purtați cu voi o secvență anume, un acord anume, încă din copilărie?