Nu stiu cum reusesc, dar mereu dispar de pe blog. Imi propun sa nu, am mii de cuvinte care asteapta sa fie scrise, zeci de povesti care mi se invart in minte, si totusi… Poate era mai bine sa imi fi creat un blog anonim. Poate asa as fi putut sa exprim mai bine ceea ce gandesc, ceea ce simt. Oricat ne propunem sa fim sinceri cu noi si cu cei din jurul nostru, oricat ne spunem ca nu ne este rusine sau teama de ceea ce simtim si de ceea ce gandim… cumva nu functioneaza asa. Da, ma cenzurez deseori. Totusi nu imi voi crea un alter-ego… asa am facut toata viata mea. Inca de cand eram mica.

Mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica am avut foarte multi prieteni imaginari. Si am jucat in muuulte povesti. Sunt mandra de mine, deoarece toate erau complexe, cu intrigi alambicate si situatii foarte variate. Imaginatia a fost cea mai buna prietena a mea. Cand nu mai imi placea viata mea… pac! Cream o alta. Si pentru o ora sau doua imi incarcam bateriile.

Dupa ce s-a dus copilaria… ei bine, mi-am pastrat obiceiul. Multi mi-ar sugera, probabil, sa imi fac un control la cap. Da, probabil ca nu am toate pasarelele acasa. Dar nici nu imi pasa. “Nebunia” mea nu ma deranjeaza. A altora imi sacaie mai mult viata.

Dupa ce am jucat atatea roluri mi-am dat seama ca devenisem o straina. Straina de mine si de ceea ce sunt. Straina de ceea ce vreau sa fiu si de ceea ce imi doresc cu adevarat de la viata. Precum eroii lui Dumas, imi insusisem bine conceptul de auto-sacrificiu. Pana cand am clacat. De curand. Cand clachezi… imaginatia nu mai functioneaza asa bine. Cel mult cea data de paranoia, dar nici ea prea bine. Asa ca m-am lafait din plin in realitate. Si mi-am propus sa aflu ce vreau. Ce vreau cu adevarat? Ma asteptasem sa imi doresc ceva mai maret… mai putin egoist… mai fabulos. Aparent eu imi doresc doar sa traiesc. Da… sa imi traiesc viata. Sa am grija de mine. Sa fiu UNICA mea responsabilitate. As putea sa spun ca am obosit sa mai am grija de altii, sa depinda ei de mine, de parca eu as fi parintele, nu copilul. Nu cred ca am obosit. Pentru ca stiu bine ca din momentul in care spui “nu mai pot”, mai poti. Vei mai gasi multe resurse sa mergi mai departe. Dar nu mai vreau! Pentru ca ma face nefericita. Nu mai vreau… Acum un an mi-ar fi fost rusine de mine ca gandesc asa. Azi nu mai mi-e. Ceea ca ma transforma iar intr-o straina. Nu ma cunosc asa. Doar ca de data asta nu mai e o realitate alternativa. Nu e un personaj creat de mine. Sunt eu. Asa ca va trebui sa ma obisnuiesc cu mine in postura asta.

Imi propun sa scriu, in fiecare saptamana, minim un adevar despre mine. Pe acest blog. Semnat. De ce? Cred cu tarie ca singurul om pe care te poti bizui cu adevarat si cu care vei trai toata viata… esti TU! Va imaginati ce trist ar fi sa traiti cu un strain?…