Nu poti rezolva problemele altora. Asta ar trebui sa fie ceva ok, nu? In fond fiecare e responsabil pentru sine si pentru propriile probleme. E un mare noroc daca TU te poti lupta cu tine si iti poti rezolva propriile probleme. De ce ai vrea sa le rezolvi si pe ale altora? Pentru ca ii iubesti. Dar nu poti repara nimic in locul lor. Imi imaginez uneori ca nu imi doresc copii pentru ca mi-e teama. Mi-e teama de toate sentimentele de acest gen prin care voi trece, de momentele in care copilul meu va avea probleme si nu le voi putea repara in locul lui, nu il voi putea proteja de suferinta prin care va trece, de umbrele care il vor urmari.

As vrea sa ma lupt cu toti monstrii celor iubiti. Dar nu pot. Si mi-e asa de greu sa accept asta, mi-e asa de greu sa nu caut o solutie, mi-e asa de greu sa nu ma loveasca in moalele capului fiecare idee incercata si soldata cu un rezultat nul. Sa fii neputincios e cel mai nenorocit sentiment.

Eu cred in liberul arbitru. Cred ca alegerile ni le facem noi. Dar uneori parca Universul imi arata ca nu e chiar asa. Ce fel de liber arbitru e cel in care stii ca ceva e gresit, ca o persoana va cadea in abis si tu NU poti face nimic sa o ajuti? Adica… unde e liberul arbitru? Suntem mai limitati decat credem, decat ne este comod sa stim ca suntem.

Aud foarte des ca viata e complicata, ca situatiile din ea sunt complexe. Am ajuns cumva sa cred ca maturitatea este abilitatea de a sti sa simplifici lucrurile. Serios! Imi par asa niste copilarii toate datile in care am complicat totul… e usor sa complici, e greu sa simplifici. Abilitatea de a simplifica este arma oamenilor mari, mari cu adevarat.

Vreau sa fiu un super-erou. Si sa te salvez. Si armele mele secrete sa fie visele, zambetul si privirea. Mi-e teama ca nu o sa ma lasi. Super-eroii pot sa aterizeze din zbor in picioare, chiar si pe intuneric. Ca Batman. Dar poarta mereu o lanterna dupa ei. As vrea sa iei lanterna. Sau sa-mi dai mana si sa pasesti dupa mine. Doar sunt un super-erou, ce naiba?!