Tot înainte

Din momentul în care am ajuns la aniversarea de 26 am început sa nu mai doresc sa contorizez. Am avut dintotdeauna o fobie legată de trecerea timpului și efemeritatea noastră, presărată cu accente de dispreț față de tot ce nu înseamnă energie tinerească pură.

Mie nu mi-a plăcut ”Enigma Otiliei”, a fost unul din romanele care m-au exasperat și ale cărui personaje mi s-au părut viciate, șterse, fără nicio trăsătură de erou, nedemne de luat in seama. Mai ales Otilia. Totuși, o singură propoziție din carte mi-a rămas cumva în subconștient, ca un fel de mic monstru: ”Femeia moare la 30 de ani.” Ceva din mine relaționa cu afirmația aceasta, oricât de rușine mi-era.

Mă îndrept către acel punct… mai e aÈ™a de puÈ›in. Când citeam romanul îmi părea atât de departe. Acum mai e puÈ›in: 2 ani. Nu mi-e clar ce aÈ™teptări ar trebui să am sau să nu am față de acel moment. Știu că pentru mine e acel punct în care e destul de clar că o las în urmă pe fetiÈ›a agitată, idealistă È™i care se războieÈ™te cu zeii la nevoie. (ÃŽntre noi fie vorba, pe fetiÈ›a puÈ›in sărită de pe fix, dar cu forÈ›a de a cuceri orice: inimi, idei, zâmbete, păreri, cetăți.) Ar trebui să fiu mai calma, mai înÈ›eleaptă, mai echilibrată, mai mulÈ›umită de ceea ce am…. Iar mie mi-e teamă. Mi-e teamă ca acestea să nu ducă spre autosuficiență. Spre resemnare. Pentru că eu încă am nevoie de energia aia nebună È™i de crezul că pot schimba lumea… Nu de alta, dar sunt atât de departe de locul în care doream să fiu la 28 de ani, mai am atâția kilometri de parcurs È™i atâta Univers de învârtit… Si cum aÈ™ putea face toate acestea cu calm È™i pace?

Doar că am sentimentul că nu poÈ›i păcăli mersul firesc al lucrurilor… Azi mă simt mai calmă decât acum 5 ani, azi mă simt puÈ›in mai înÈ›eleaptă, azi nu mai privesc compromisul ca fiind inamicul public nr. 1, azi prefer duminicile în casă alături de o carte bună, azi nu mă mai încântă aÈ™a tare petrecerea aniversară în club È™i aÈ™ prefera o întrunire cu cei apropiaÈ›i în living-ul meu, azi mama mă enervează mai puÈ›in È™i îmi pare că nu mai vorbeÈ™te o limbă complet necunoscută, azi sunt mai puÈ›in supărată pe tata, azi îmi fac cu ochiul rochiile stil Chanel, azi parcă aÈ™ completa garderoba mea predominat neagră cu culori precum roz pal, piersică È™i crem, azi parcă nu mai sunt aÈ™a de supărată pe fructe È™i legume, azi vinul roÈ™u e mai savuros decât cocktail-urile cu umbreluÈ›e.

Oare toate acestea încearcă să îmi spună că fetiÈ›a agitată e deja pe picior de plecare? Off… Nu È™tiu dacă Otilia avea sau nu dreptate, mi-e puÈ›in teamă să aflu. Ei bine, măcar ceva rămâne la fel: crezul meu că orice ar fi, nu trebuie să stăm pe loc, nu trebuie să mergem înapoi; orice ar fi, indiferent de teamă, răspunsul se găseÈ™te doar înainte.