Din momentul în care am ajuns la aniversarea de 26 am început sa nu mai doresc sa contorizez. Am avut dintotdeauna o fobie legată de trecerea timpului și efemeritatea noastră, presărată cu accente de dispreț față de tot ce nu înseamnă energie tinerească pură.

Mie nu mi-a plăcut ”Enigma Otiliei”, a fost unul din romanele care m-au exasperat și ale cărui personaje mi s-au părut viciate, șterse, fără nicio trăsătură de erou, nedemne de luat in seama. Mai ales Otilia. Totuși, o singură propoziție din carte mi-a rămas cumva în subconștient, ca un fel de mic monstru: ”Femeia moare la 30 de ani.” Ceva din mine relaționa cu afirmația aceasta, oricât de rușine mi-era.

Mă îndrept către acel punct… mai e așa de puțin. Când citeam romanul îmi părea atât de departe. Acum mai e puțin: 2 ani. Nu mi-e clar ce așteptări ar trebui să am sau să nu am față de acel moment. Știu că pentru mine e acel punct în care e destul de clar că o las în urmă pe fetița agitată, idealistă și care se războiește cu zeii la nevoie. (Între noi fie vorba, pe fetița puțin sărită de pe fix, dar cu forța de a cuceri orice: inimi, idei, zâmbete, păreri, cetăți.) Ar trebui să fiu mai calma, mai înțeleaptă, mai echilibrată, mai mulțumită de ceea ce am…. Iar mie mi-e teamă. Mi-e teamă ca acestea să nu ducă spre autosuficiență. Spre resemnare. Pentru că eu încă am nevoie de energia aia nebună și de crezul că pot schimba lumea… Nu de alta, dar sunt atât de departe de locul în care doream să fiu la 28 de ani, mai am atâția kilometri de parcurs și atâta Univers de învârtit… Si cum aș putea face toate acestea cu calm și pace?

im-not-getting-older-1920x1080-funny-quote-wallpaper-146-4121059493

Doar că am sentimentul că nu poți păcăli mersul firesc al lucrurilor… Azi mă simt mai calmă decât acum 5 ani, azi mă simt puțin mai înțeleaptă, azi nu mai privesc compromisul ca fiind inamicul public nr. 1, azi prefer duminicile în casă alături de o carte bună, azi nu mă mai încântă așa tare petrecerea aniversară în club și aș prefera o întrunire cu cei apropiați în living-ul meu, azi mama mă enervează mai puțin și îmi pare că nu mai vorbește o limbă complet necunoscută, azi sunt mai puțin supărată pe tata, azi îmi fac cu ochiul rochiile stil Chanel, azi parcă aș completa garderoba mea predominat neagră cu culori precum roz pal, piersică și crem, azi parcă nu mai sunt așa de supărată pe fructe și legume, azi vinul roșu e mai savuros decât cocktail-urile cu umbreluțe.

Oare toate acestea încearcă să îmi spună că fetița agitată e deja pe picior de plecare? Off… Nu știu dacă Otilia avea sau nu dreptate, mi-e puțin teamă să aflu. Ei bine, măcar ceva rămâne la fel: crezul meu că orice ar fi, nu trebuie să stăm pe loc, nu trebuie să mergem înapoi; orice ar fi, indiferent de teamă, răspunsul se găsește doar înainte.