Da, asa e: ura nu naste copii. Dar eu vad treburile putin altfel: ura celor rai omoara copiii celor buni. Cum adica? Trebuie sa va sun 3 povesti. Scurte. Promit sa fie scurte.
Povestea 1: Eram la mare. Pe plaja se aseaza langa prosopul meu o catelusa. A strazii, desigur. A plajii, in cazul de fata. Gafaie si ii e foarte cald. Temperaturile au fost inumane si sunt cumva ingrijorata ca poate a facut insolatie. Ma simt prost. Exact asa cum ma simt de fiecare data cand intalnesc un astfel de animalut pe care nu il pot ajuta cum trebuie… Pentru ca sa fim seriosi, ce fac eu e o picatura infima intr-un desert in care temperatura e de 45 de grade la umbra: se evapora inainte sa atinga solul. Imi amintesc ca am la mine o sticla de apa plata. Ma uit pe plaja dupa un draft (ar trebui sa fie usor de gasit! In fond, mai toti arunca pe jos gunoaiele.) Gasesc unul chiar aproape de prosopul meu. Ma intind sa il iau. Catelusa tresare. Incepe sa tremure, se uita speriata la mine. Se departeaza. Simt un cutit in inima… Imi imaginez pentru o fractiune de secunda bataile pe care le-a indurat pana acum, traumele. Ma doare. Incerc sa ii vorbesc bland. Se mai linisteste. Ma apropii incet, se departeaza iar. Ok, o sa ii castig treptat increderea. Cumva ma intelege. Se aseaza la loc, aproape de prosopul meu. Torn apa in draft si ma apropii incet. O miroase, simte ca e potabila. Se uita nedumerita la mine… lipaie neincrezatoare. Se uita recunoscatoare la mine. Ma doare. Bea tot. Apoi o las putin in pace, nu vreau sa insist. Trece pe langa ea un barbat, se sperie. Si tot asa… Intr-un final adoarme. Doua fetite (de 3-4 ani) alearga pe langa prosopul meu. Vad catelul. Se reped la el. Il trag de urechi, il mangaie, se joaca cu el. Catelusa nu tremura. Nu se ridica sa plece. Le linge pe manute, pe picioruse. Ochii i se umplu de fericire. Ma doare si mai rau…
Povestea 2: Tot la mare. E noapte. A fost o zi plina. Suntem rupti de oboseala. Ne indreptam prin canicula (da, desi era noapte, era ingrozitor de cald. Si aveam mult de mers pe jos) spre casa. Pe drum o mama cu fetita de 3 ani. Fetita isi pateaza rochia cu inghetata. Femeia face o criza de nervi si ii tranteste niste de palme de am zis ca o face afis. Raman blocata. Fetita plange. Mama se enerveaza si mai rau: “Daca mai bocesti, iti mai dau doua.”. Fetita tace… semn ca stie ca asa va fi. Doare. Mergem mai departe. Iesim din Mamaia, intram in Constanta. Acolo, unde autobuzele intorc, pe canal, o catelusa cu doi pui. Si un alt caine – probabil tatal. Catelusa se incolaceste cumva protectoare in jurul puilor. Ii mangai putin. Puii ma topesc. Plec trista mai departe. Baietii isi dau seama ce gandesc: “Vrei sa mergem sa le luam de mancare de la magazin si sa ne intoarcem?” Zambesc. Da, ar fi frumos. Mergem pana la magazin si ne intoarcem. Ii hranesc, pe fiecare. Un pui mai lacom ii ia catelei si portia ei, chiar din gura. Ea il linge pe cap si il lasa sa manance. Ma doare si mai rau…
Povestea 3: Intru pe Facebook. Vad un link postat de Asociatia Robi, insotit de o fotografie. Aceasta e fotografia, mai jos e povestea.
“Zacea intr-un sant si-l bazaiau mustele. Asa l-a obsevat Andreea. Ne indreptam catre casa dupa o zi istovitoare, asa cum sunt de altfel aproape toate zilele noastre. Din mersul masinii, Andreea l-a zarit si a tras imediat semnalul de alarma: “In sant este un caine pe care-l bazaie mustele!”

Frana, marsarier, si o surpriza dintre cele mai urate cu putinta. Un caine robust, negru, zacea intr-un sant. Era tratat cu indiferenta totala de oamenii care treceau pe langa el ca sa nu mai vorbim de cei a caror poarta se deschidea la doi pasi de locul in care agoniza sarmanul caine. L-am dus direct la City Vet, unde a primit primele ingrijiri medicale. Este evident ca acest caine a fost lovit in zona capului, doar ca ranile de la gat ne-au pus pe ganduri. Nu puteau fi provocate de impactul cu o masina. Puteau fi provocate mai degraba de ceva cu varf, poate o furca, o sapa……

Suntem sceptici in privinta supravietuirii lui. Daca va rezista vom avea nevoie urgent pentru el de eter iodoformat. Mustele au pus stapanire pe el si l-au pricopsit cu milioane de larve. Aproape doua ore medicii de la City Vet au curat musita depusa pe el.”
Imi vine sa urlu. Asta e lumea in care traiesc. Si am incetat demult sa mai cred in karma. Si ma gandesc ca nu… nu imi doresc copii. Cum as putea eu sa ii condamn sa traiasca in asa lume?! Asadar, ura nu naste copii.