Sambata am asistat la prima mea reuniune de liceu. Mi-am revazut dirigintele si pe 20 din cei 27 de colegi de clasa, dupa aproape 6 ani. (Da, prima reuniune se face dupa 5 ani, dar noi mereu am fost usor desincronizati…) A fost o experienta interesanta, la finalul careia mi-am amintit cat de dor imi este de personalitatile unora, de zambetele lor si de noi, in general. De noi tineri, frumosi, plini de pareri si vise.

Mi-ar placea sa spun ca am pastrat legatura cu o parte dintre ei si dupa acel ultim clopotel impreuna, insa realitatea este ca o relatie stransa am pastrat cu o singura persoana. Despre care am vorbit aici. Si careia ii zambesc si ii multumesc inca o data. Piu-piu!

Ar mai fi inca doua-trei persoane pe care le-am pastrat foarte aproape de sufletul meu si pe care le-am mentionat in discursurile si povestirile mele foarte des, chiar daca in viata reala le-am revazut mai rar decat mi-as fi dorit (si aici le zambesc Irinei – care a tras chiulul de la reuniune, Alinei si Oanei, sursa mea de speranta in mai bine cand lumea imi pare prea fucked up si despre care v-am povestit aici). Din 27 de nume, doar 3-4 au fost purtate in vorbele, intalnirile si planurile mele in ultimii 6 ani. Si imi pare rau! Chiar imi pare.

As minti sa spun ca imi este dor de toata lumea si ca regretele mele insotesc fiecare nume cu aceeasi intensitate. Dar, intr-o nota generala… pur si simplu sunt trista ca am purtat alaturi de mine doar 4 nume. Mi-aduc aminte cu nostalgie si drag de planurile pe care ni le faceam acum 6-7-10 ani… de dramele intense si adolescentine… de cat de apropiata eram de colegul meu de banca (pe care l-am reintalnit sambata prima oara dupa 5 ani) si mai ales de cat de apropiata eram de teza lui la fizica :p… de cat de mult septica am jucat in pauze si orele de sport cu Alex si Marius… de cum faceam brainstorming pentru a gasi scuze pentru motivarea absentelor… de plimbarile lungi prin Cismigiu, cu Alina… de entuziasmul lui Ghazaleh… si chiar si de intrebarile Andreei, puse cu fix un minut inainte sa se sune. 🙂

Am ajuns la primul nivel al Vietii de dupa liceu – reuniunea de 5 ani. Si pe cuvant daca stiu cand a trecut timpul! Mi-a facut placere sa vad, cum in atitudinea si in parerile unor colegi s-a asternut o maturitate senina, sa vad ca toti am urmat drumuri frumoase si ca am evoluat fara sa pierdem esenta personalitatii noastre, insa nu am stiut daca sa ma bucure sau sa ma sperie faptul ca nu puteam sa vad concret acest 5 ani pe fetele noastre. Poate ca suna stupid, insa am avut senzatia ca s-a terminat anul scolar, am fost intr-o tabara de vara unde am facut practica si un training intens pe diferite domenii si am revenit la scoala. Si mi-a placut teribil sa simt, fie si pentru doar 5 minute ca poate maine, cand va suna ceasul… cea mai mare grija a mea va fi de unde copiez tema la fizica?

P.S.: Cu drag, tuturor: